AURELIA RÎNJEA - TROIȚA DIN CUVINTE - RAIUL DIN SUFLET

CUVÂNT CĂTRE CITITOR * RAIUL DIN SUFLET Există aici pe pământ, un loc în care îți poți ridica și păstra propriul rai, așa cum copiii trăiesc în lumea lor, în universul lor curat și angelic. O mare a liniștii, a păcii interioare. Aurelia Rînjea 6 Existența ei o intuiam, culmea și de loc întâmplător, tot în poezie, din 2003: Infinit alb, Ed. Printeuro Ploiești. O lume lăuntrică pulsează dincolo de real, ale cărei valuri lovesc ţărmul. Stropi de zbucium sar pe cristalul de timp. Culori fluide îți joacă în priviri. Lumina o ții în palma inimii, ca pe un bulgăre de adevăr, dătător de speranță, care iubindu-l, se eliberează alchimic din stranietăți și radiază viu, zboară. O fereastră îţi arată drumul. Înlăuntru se deschide un altar. Aici creşte iubirea adevărată, îţi păstrezi limpezimea cuvintelor şi Dumnezeu coboară în taină. Un ţărm între lumi, unde copacii au ramuri de lumină şi curcubeiele aduc cerul aproape unde cuvintele au formă de aştri și propria devenire. Siluetele lor, într-o împletire de forme, rezonează cosmic cu tine, transformându-ți propriul drum spre adevăratul Eu. Pe cer soarele crud, ridică o catedrală sub arborele cosmic, care adie peste abisul lăuntric. Un templu al luminii, din care se hrănesc visele, se odihnesc cocorii sufletului şi tot de aici îşi iau zborul. Păsări de lumină ale astrului lăuntric se înalţă în priviri. Un templu al Soarelui, cu oameni tot de lumină. O poartă revărsată-n dimineţi, un leagăn în dansul răsăritului. Capăt de drum de unde porneşte începutul spre infinitul alb. Tăcerea continuă povestea. Un Univers în care nădejdea, credinţa şi iubirea se contopesc într-o libertate a spiritului, într-o armonie lăuntrică, ce se revarsă-n râuri de viaţă, devenind noi înşine. * Troița din cuvinte 7 Biserica este o Taină, e sălaș al firii omenești a lui Hristos, iar misiunea ei se traduce prin fapte. În Parohia din orașul unde m-am născut, „SFINȚII ILIE și IOAN BOTEZĂTORUL” din cartierul Prăjani din Slănic Prahova, oamenii au ridicat o Troiță, îndrumați de Părintele Iulian Costache, un ziditor de suflete cu totul special, cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. A fost sfințită în 15 octombrie 2023. Ridicarea ei are o semnificație aparte. Un demers uman și hristic, călăuzitor, așezat la răspântie de drumuri, îmbrăcat în cuvânt de învățătură, spre a ne aminti cine suntem, spre a ne aminti că mergem pe calea Mântuitorului, spre adevăratul Acasă, să nu uităm că în această viață am fost botezați întru Hristos, că avem o familie creștină pe pământ și una în Cer. Biserica însăși e îmbrăcată în învățătură. Simbolistica Crucii este Puterea lui Dumnezeu, care ne apără de ispite și de tot ce este rău. Crucea include în același timp, suferință și biruință, răstignire și Înviere! Ne amintește de Patimile Mântuitorului, de faptul că trăim sub Acoperământ divin. Privind-o ne binecuvântează cu Iubirea supremă de Ocrotire a celui viu, iubire care este sădită în sufletele noastre. Crucea Domnului este dragostea Sa, care este energia Sa necreată, iar Dragostea Sa s-a văzut prin răstignirea Lui, care este împăcarea omului cu Dumnezeu. Azi, Crucea se află în mijlocul unui război existenţial al fiinţei umane, care se zbate între „a fi” și „a avea”, între „a lua” şi a „dărui” şi ea poate fi cheia pentru a înţelege mai bine jertfa dragostei. Zidirea acestei troițe, este un eveniment binecuvântat de Dumnezeu, în înţelesul atât de Aurelia Rînjea 8 profund al jertfei iubirii cât și al credinţei lui Iisus. Un gest de iubire a sfințeniei și de recunoaștere a harului Sfântului Duh. O Troiță este o Biserică în miniatură, un stâlp al cerului, un edificiu de spiritualitate creștină, un urcuş spre veşnicie printr-o continuă transcendere pe verticala spiritului. Ctitorii unei troiţe împlinesc, în acest sens, cea mai mare poruncă: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea necondiţionată a aproapelui, prelungind în timp virtutea dragostei. O mare bucurie și mulţumire sufletească este să poți să dăruiești aproapelui din darurile primite de la Bunul Dumnezeu. Un mod de mărturisire a credinței comunității ortodoxe, care conferă locului o semnificație aparte, fiind cinstit astfel acest loc cu Semnul lui Hristos, pentru a rezistenta împotriva ispitelor, pentru purificare și sfințire. Cu acest prilej eu am ridicat una din cuvinte, în sufletul meu, iar apoi am ales să o dăruiesc prin această carte semenilor mei. Privind Troița, cu iubire și smerenie spun: Doamne, ia sub Acoperământul Tău cel Sfânt acest neam trăitor al acestor meleaguri, parte a Grădinii Maicii Sfinte! Aurelia Rînjea

AURELIA RÎNJEA - TĂCERI TORENȚIALE - Gesturi de lumină „La mine-n suflet magnoliile înfloresc tot anul”

Gesturi de lumină „La mine-n suflet magnoliile înfloresc tot anul” Nu vezi, nu o atingi, dar o trăiești și este esențială. Poate chiar mai profundă decât vorbirea. Când eram mică nu eram prea vorbăreață. Așa că am găsit la îndemână un mod de comunicare simplu, decent și elevat, construind lumea așa cum mi-am dorit-o. În Poezie nu aplic Legile Fizicii.Poezia are Legile ei. Are multe grade de libertate,fără semne de punctuație, ca o dragostenecondiționată. Sau… poate că Dumnezeu a vrut să fiu mai mult singură, ca să descopăr Poezia. Mi-a oferit timpul necesar s-o descopăr, ca o a doua naştere, în care ştii că trebuie să zbori cu orice risc, într-o rezonanță continuă între suflet şi armoniile lumii… pe care abia mai târziu am înțeles-o pe deplin. În tăcere, construiesc lumi și cel mai des tăcerea continuă povestea. Aurelia Rînjea 6 Lumi efervescente mă ispitesc prin forțe nevăzute, care mă plasează strategic față de Sinele propriu, față de Sinele Divin, față de lume și față de timp, printr-un act de creație transformând realitatea în memorie recuperatorie, vindecând, iubind și urcând continuu în frecvență, trepte de Lumină. Tensiuni interioare transformă alchimic Totul, ca o geneză de universuri tinere, născându-se lumi, taine care mi se revelează prin lumină, metamorfozate în stări de spirit. Privindu-l, stau de vorbă cu mine, sub arborele cosmic adunând ghinde spre a rodi, ca un destin ce se deschide tainic înaintea mea. Văd picăturile de ființare purtate de Lumina Vie pe limanuri de nesfârșit, unde tăcerea înflorește fluid în culori și cuvinte, într-o pace ce mă pătrunde în toate structurile și biocâmpurile, armonizându-mă cu mine însămi, cu Pământul și cu Cerul. Un rezonator cosmic în care mi se deschid în față noi căi de autocunoaștere, regăsire, reamintire și devenire, toate aflate sub semnul Luminii, prin care Universul îmi trimite mesaje! În tăcere, te întâlnești cu tine însuți! O chemare subtilă, așteaptă să o discerni, să-ți cercetezi lăuntric trăirile, să-ți asculți visurile, dorul și bucuria sufletului! Un fel exercițiu de smerenie, o călătorie interioară care începe de undeva, unde totul e îmbrăcat într-o mare tăcere. Un loc al începutului, spre a dobândi un orizont de înțelegere, în care sufletul e pus în fața unei nesfârșite taine. Parcă mergi pe contrasens față de vremelni-ciile lumii, dar tu ești într-o solitudine, într-o întâlnire cu omul care ești și cu Dumnezeu. O taină mai presus de rațiunea umană. Tăceri torențiale 7 Singurătatea face casă bună cu tăcerea. Majoritatea scriitorilor au avut nevoie de singurătate pentru a scrie. Dintotdeauna, oamenii singuri au constituit un mister, pentru că peste tot în lume se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Atunci când Moise a trebuit să vorbească cu Dumnezeu, el s-a suit în munte, înstrăinându-se de comunitate. Cu cât lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atât acel om își dorește singurătatea, dovadă a maturității înțelegerii adevăratelor sensuri ale existenței umane. Pentru unii, singurătatea este o povară, pentru alții o binecuvântare. Singurătatea doare, când oamenii se focalizează pe absenţă, dar solitudinea e perfectă. Singurătatea e un gol, dar solitudinea e autosuficientă. Uneori timpul pare prea scurt, pentru cât ai vrea să cuprinzi în cuvinte, în tăcerea lor, în rugăciune, în bucuria și harul revărsate peste lume. Dar tu te lași cu totul în mâna Creatorului și te bucuri că exiști, știind că poezia repară și vindecă lumea, o luminează. Tăcerea nu exprimă o lipsă, ci plinătatea adevărului de neatins al realității cuprinse de viață. Când scrii, simți pulsul creionului, tăcerea lui imaculată odată verde, într-un arbore... Simți tastele vibrând la fiecare atingere de deget, într-o claviatură virtuală, în care cuvintele se ordonează pe scări muzicale, recunoscându-te dirijor. Poetul, de fapt, sculptează tainic, cu lumina cuvântului, cea mai ascunsă tăcere. Poți gândi în tăcere, poți scrie în tăcere, poți iubi în tăcere... Oare de ce? Pentru că oamenii nu-s dispuși ascultării. Sunt prea fugăriți de interese Aurelia Rînjea 8 materiale și raționale, străine de Dumnezeu. Doar în tăcere poți să-L auzi și să vorbești cu El. Tăcerea e un fel de iubire, care rătăcește departe de legile impuse de oameni. Poetul așteaptă răstignit în tăcere, pe propria cruce, pe care și-o asumă. O iubire în care omul se dizolvă în iubirea lui Dumnezeu, care l-a întrupat și izbăvit de păcat. Tăcerea poate fi dragoste și viață, cu bătăile inimii ancorate în răbdare și perseverență, în adevărata ta esență. Și copacii tac și stelele tac misterios și lectura se petrece în tăcere. În spatele oricărui cuvânt o tăcere urlă, țipă lăuntric. Ar trebui să vorbim doar când depășim acea frumusețe a tăcerii, ca ea să se bucure că a meritat așteptarea. Tăcerea este o virtute ce ține de alte virtuți, de ascultare, de răbdare, de discernământ. O virtute ce generează dorul de comunicare, de scris și de lectură. Mesajele tăcute au și ele efectul lor. Arta liniștii interioare poate fi o povară sau un dar divin. Tăcerea unei inimi pline de har și iubire de viață, te face să scrii integru și înțelept, mirajul să îmbrace cuvintele, ca interiorul să aducă un plus de frumusețe exteriorului și implicit interiorului celorlalți. O armonie de idei și viziuni, într-o discursivitate nevăzută, dar oglindită în vitraliile sufletului, într-un dialog rafinat, în armonie cu bunele tale intenții și intuiții. Cuvântul plecat dintr-o tăcere curată, devine elocvență ce amprentează benefic existența celuilalt, cu sinceritatea ce are rădăcinile în izvoarele sufletului și ale conștiinței, departe de orice agresivitate și de patimile lumii. Dar tu, ca poet nu ai pace, ai aprinsă flacăra care te cheamă în nașterea frumuseții, în revelația Tăceri torențiale 9 raiului, ca din tăcerea cuvintelor să se nască hrană pentru suflet, lumina de care au nevoie. Poetul încearcă să cuprindă tăcerea precum viața într-o rugăciune. O atitudine proaspătă de iubire, manifestată în toate formele ei, în trăiri, în gesturi, în visuri. Tăcerea este o manifestare fidelă a sinelui, o mare deschidere către sine, într-un dialog cu tine, care va deveni dialog cu ceilalți. În tăcere, poezia pulsează, capătă formă și viață, într-o aspirație către transcendent, într-o existență a revelației, pe care poetul magic o atinge. Cuvintele se metamorfozează în iubirile poetului și invers, pe care acesta le dăruiește în chip tainic, celor care se apropie de ele. Treci de la lumină la cuvânt, de la cuvânt la lumină, zidind și înălțând suflete. Cuvintele sunt binecuvântări, purtătoare de Duh Sfânt, care se manifestă prin tine. Poezia este o candelă aprinsă în Casa ei, din sufletului celui care o scrie sau o citește. Dar Casa poeziei este și Casa lui Dumnezeu, care ascultă și se bucură alături de noi. Din preaplinul sufletului și al solitudinii, crește dorul cuvintelor de înălțare, care urcă liturgic la cer, odată cu lumile create, care aspiră la viață și la veșnicie. O sărbătoare a spiritului, într-o înflorire a cuvintelor, așteaptă botezul iubirii oamenilor. O ascendere spre cer, în candoarea luminii, printre îngerii care se bucură. Față în față cu tine, cu poezia și cu Dumnezeu, în cea mai profundă tăcere, simți sinergia iubirii, puterea și frumusețea ei. Vocea poetului este ecoul tăcerii lui Dumnezeu, din preaplinul Lui, despre care știm atât de puțin. Aurelia Rînjea 10 Când scrii poezii. este un fel de dragoste. Dar nu vei afla niciodată dacă bucuria ta este împărtăşită Majoritatea oamenilor trec prin viață ca niște scrisori închise, pe care nimeni nu le va citi vreodată. Dincolo de granițele singurătății asumate, poetul trăiește în această tăcere și de multe ori nu o lasă să fie descoperită, pentru că nu are cine să o asculte... Atâtea nerositiri, atâtea cascade, iubiri neîmpărtășite, torente de viață, explozii de trăiri... care mă duce cu gândul, la cel mai grăitor exemplu de dragoste neîmpărtășită, care e dragostea lui Dumnezeu pentru om. Și are încă atâtea să spună... Din astfel de tăceri am zidit o carte, cu speranța că ceea ce nu am spus cândva, se va metamorfoza azi, în cea mai Lină Lumină! Aurelia Rînjea

AURELIA RÎNJEA - FLORILE COPILĂRIEI - VOI SUNTEȚI SAREA PĂMÂNTULUI… și LUMINA LUMII!

Motto: „Inima mea e o vioară La care Poezia cântă o Doină” VOI SUNTEȚI SAREA PĂMÂNTULUI… și LUMINA LUMII! Și acum, după două milenii, se aud venind către noi, cuvintele Mântuitorului. după ce a rostit Fericirile: „Voi sunteți sarea pământului… și Lumina Lumii!1” Vă iubesc, locuitori ai acestor locuri! Suntem împreună o mare cetate de suflete, așezată, la propriu, pe un munte de sare, o bogăție ce nu poate fi ascunsă. Ea dă gustul vieții, al sufletului, care are întru sine, adevărul lui Hristos. E harul ceresc, simbolul creștinilor de acum, care au menirea de a îndrepta prin Lumina lor și pe alții, în credință. „Sarea este simbolul creştinului din lume şi al harului dintru acesta”2. 1 Matei 5.13 2Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 36-37) Aurelia Rînjea În lacrima Muntelui de Sare, stă sufletul decantat al oamenilor, legendele încredinţate apelor să povestească despre ele. O gaussiană a spiritului gravată în stâncă, unde tăcerea mării scrie cu hieroglife de sânge destinul acestor zimbri, durerea lor supusă ce transpare în caravanele cu însemne pe Drumul Sării. Oameni ca stâlpii de sare, rostuind drumuri sub semnul suferinţei, într-o lume proprie, cu speranţa în Dumnezeu. Slănic Prahova este locul unde m-am născut, unde mi-am trăit copilăria și am descoperit Raiul de Acasă, cum îi plăcea să spună Tatăl meu. Am crescut aici, pe aceste plaiuri de dor, la poalele Muntelui de Sare, pe Valea Slănicului, care pentru mine a fost și este o Vale a Fericirii, a Copilăriei veşnice, unde lăstunii sufletului şi-au deschis aripile spre lume, într-o rezonanţă sublimă, prin Cuvânt de Poem. Aici, magicul s-a împletit cu adevărul, spre a creşte copil fericit, apoi fizician, apoi poet al acestui colţ de univers, în acest loc curat de Ţară, în care legendele au fost încredinţate apelor să povestească despre ele. Am avut norocul să mă nasc într-un neam, pentru care familia, şcoala şi credinţa sunt valori fundamentale. Un popor ales, binecuvântat, căruia Dumnezeu, din Logosul Primar, i-a dăruit ceva mai mult decât altora, o limbă frumoasă, generoasă, expresivă, bogată semantic, ce rezonează cu sufletul românilor, reprezentând emblema identității noastre culturale, liturghia noastră de zi cu zi, pe care o purtăm în inimă precum o icoană. Iubirea necondiționată a Bunicilor și a Părinților, rezonează regenerator și înalt, prin Florile copilăriei rădăcinile adânc înfipte în sare, într-o simbioză de adevăr și iubire, într-o gaussiană a spiritului gravată în stâncă. Modelele mele de viață au fost ei, Părinții și Bunicii, care au trăit aici! Educația în primul rând se realizează în familia creștină. Am crescut, timid, dar drept, purtând în suflet valorile ale acestei comunități creștine, care iată azi, e binecuvântată prin trimișii lui Dumnezeu. Aș vrea să vedeți în mine copila care a crescut aici, s-a scăldat la gârlă, a copt pâine şi colaci, a fost la strânsul fânului, la împărţitul oilor, a ţesut covoare, a plantat pomi fructiferi, a mers la biserică, a ridicat căpițe pe care le considera Piramidele lui Keops, a fost iubită necondiţionat, apoi şi-a luat zborul și viaţa în piept. Întâlnirea mea cu Poezia a avut loc în copilărie. Tata ne recita… Poezia de atunci avea un miraj aparte și cuprindea în ea totul. Nu pot să uit cum pe aceste plaiuri, când eram mică, era să mă pierd prin pădure căutând vulpea… care parcă mă urmărește și acum căutând-o, căutându-mă, într-o regăsire de Sine, regăsindu-mă… în cele din urmă în Poezie. Știam cu mult timp înainte că o să scriu, că o să pictez, dar nu știam când… apoi au urmat Poeții Lumii. Faptul că am scris destul târziu, ține de personalitatea mea. Când eram mică nu eram prea vorbăreață. Așa că am găsit la îndemână un mod de comunicare simplu, decent și elevat, construind lumea așa cum mi-am dorit-o, o lume pe care acum v-o dăruiesc și Dumneavoastră, oameni iubitori defrumos și de Dumnezeu. În Poezie nu aplic Legile Fizicii. Poezia are Legile ei. Are multe grade de libertate, fără semne de punctuație, ca o dragoste necondiționată. Aurelia Rînjea Trăim împreună pe aceste meleaguri, într-un legământ cu Dumnezeu, cu recunoștință pentru dragostea și bunăvoința Lui. Propria Lumină ce ne locuiește, va lumina pe semenii noștri, acum și în viitor, slăvind pe Tatăl din Ceruri, amintind de spusele Sfântul Pavel3: „cuvântul vostru să fie cu har, presărat cu sare”. Prin cuvântul nostru de dat mai departe, prin vorba înțeleaptă și plăcută, să fim mărturisitori ai credinței autentice românești! Să cugetăm în inimă, la modul în care, precum sarea pământului, putem ajuta la scoaterea în evidență a ceea ce este cel mai bun și mai frumos în oamenii din jurul nostru. Creștinii sunt sarea și Lumina Lumii, a întregii umanități. Să ne sporim vocația de a fi folositori lumii! Să potențăm prin credința noastră, roadele pământului, a lumii care aparține lui Dumnezeu și rodește întru El, așa cum o faceți și astăzi. Să fim mărturie evidentă a adevăratei credințe, prin faptele noastre, determinându-i pe alții să meargă pe Calea Adevărului, să fim buni creștini pentru întreaga lume. Dă-ne Doamne, înțelepciunea să transmitem mai departe copiilor noștri, credința în Dumnezeu și valorile acestui popor! Vă iubesc, oameni ai acestor locuri! Să fim sănătoși cu toții și să ne revedem! Să-mi ajute Bunul Dumnezeu, să pot să vă ofer bucuriile pe care eu le pot dărui! Vă voi păstra în suflet și vă voi reprezenta cu drag, oriunde voi merge, inclusiv în fața Lui Dumnezeu! Cu prețuire, AURELIA RÎNJEA

AURELIA RÎNJEA - ALEXIA și ÎNGERAȘUL

Dar pentru ALEXIA Dinspre mine, o lumină te însoțește, o iubire necondiționată, care să îți dea curajul de a fi tu însăți, acum și în viitor. O iubire pe care să o înveți, pentru a o da mai departe, spre a înțelege sensul vieții și rolul pe care îl ai în această lume. Muzica sufletului tău, mi-a alinat și mi-a bucurat viața. Cuvintele sunt prea puține pentru a putea reda dimensiunea acestei trăiri! Fie ca într-o zi, să-ți descoperi propria poezie și să pășești în propria-ți lumină. Cu iubire infinită, a ta, Buni, autoarea!

MEDALION LITERAR - KESSY-ELLYS NYCOLLAS - RĂDULEȘTI 2023

GÂND HOINAR - KESSY-ELLYS NYCOLLAS VERSURI

O LECȚIE DE ÎNȚELEPCIUNE Cu un titlu ademenitor, GÂND HOINAR, poeta ne invită în universul ei, pe aripile gândului, spre a căuta ce a pierdut, ce în viață a durut-o: „Speranțe, doruri și dureri” (Gând hoinar). Jocul zorilor ne acaparează într-o îngemănare între „profan cu divin”, cu un binecuvântat salut al dimineții. Uneori timpul face popas să mângâie sufletele îndurerate. Într-un Zbor lin, iubirea ei prinde aripi, iar un sărut o urmărește, rămas undeva în picăturile de ploaie ale unei toamne. Când îi este dor, își adună amintirile amestecate cu „taifunul de culori” (Când îmi e dor) ale anotimpului. Desculță prin gânduri, pășește încet, să nu-și trezească visul. Se privește în oglindă, rememorându-și tinerețea pe care o poartă în suflet, cât și nunta lor. Ploaia îi este confidentă, vântul sau nucul de la poartă, stelele, cumpăna de fântână sau un greieraș ce cântă, însă ea își găsește alinare în resemnare și uitare. Îi cere iertare lui Dumnezeu, că a iubit cândva, pe cine nu trebuia. Întâlnim în volum și reflecții profunde asupra naturii, asupra vieții: „Murim și-nflorim mereu / Așa cum vrea Dumnezeu” (Flori de crin). Sentimentele și le transpune în carte, în cuvinte, pe care le plantează pentru a rămâne vii. Oscilează între resemnare și vis și ar vrea să reînvie dragostea de altădată. În ciuda tuturor dezamăgirilor și regretelor, ea scrie, găsindu-și așa liniștea sufletului și făcând pace cu trecutul. Flori de nufăr, de iasomie, de mărgăritare, de măr, de crini, licăr de lună, creează un Edem ademenitor. Coboară în rugăciune cu mintea și inima, rugându-se lui Dumnezeu și pentru cel pe care l-a iubit și a dezamăgit-o. Își acceptă destinul, cu iubirea ca un foc de paie, o iubire adevărată, oferită necondiționat, dar care nu a fost prețuită, o iubire care acum „Agonizează-n răsăritul asfințit” (Cu tine). Poeta se aseamănă cu Luna, care tainic își păstrează iubirea ei pentru Soare. Ea are Un suflet împovărat, cu „doru-n suflet arestat / Precum un soare printre nori”. Retrăiește iubirea, iar durerea o îneacă în poeme. Se adresează direct lui Dumnezeu: „Ce e iubirea asta Doamne / Atâția ani te-am întrebat / Când se trezește, când adoarme / Dar bântuie neîncetat” (Ce e iubirea). În urma iubirii a rămas „Un gând rebel straniu sihastru” (Ai plecat...) Poeta frumos țese dorurile în versuri, iar sufletul o îndeamnă: M-aș face vânt ... „M-aș transforma în soare orbitor” … „M-aș face apoi un val de mare învolburat” ... „M-aș face ploaie să îți pot spăla / Din sufletu-obosit durerea grea” sau ar vrea să fie „un fluture” ... „o gărgăriță” ... „un vânt de vară”... „o biată ființă / Care-n taină te iubește” (În zori). „Sunt doar o frunză pe un ram / Sau poate o floare într-un geam” (Sunt). Un foc încă nestins îi mistuie ființa, în „timpul înverzit” și anotimpurile repetitive. Înspăimântată de realitatea contemporană crudă, în care sufletele oamenilor sunt mutilate de mișei, se retrage în sine prin scris, găsește refugiu în poezie, se simte „vânt”, „râu ce curge”, „foc ce arde” sau „soare singuratic” (Mă întreb ce sunt). E toamnă în lume, o toamnă cu iubiri pierdute (E prea târziu). Cu crezul curat, într-o lume austeră în cele ale sufletului, poeta își poartă cu demnitate iubirile și destinul. Gândurile-i colindă Universul, scrie scrisori lui Moș Crăciun să îi aducă iubitul, este ancorată între lumi, vorbind cu îngerii. Iubirea pentru ea a rămas o poveste care doare, pe care o scrie și o rescrie singură, o muză pentru poezie. Se simte recunoscătoare că a cunoscut iubirea, pe care a trăit-o amplu. Fără iubire, viața i-ar fi fost precum o „carte fără prefață” (Fără iubirea ta). Este conștientă că iubirea o locuiește, iar „în cuvânt pune iubire” (Rugă). Reîntâlnirea lor era scrisă de sus, dar ea le aduce conștientizare, într-o „toamnă a revederii” (Ne vom vedea). Printre Stihiile nopții, poeta vrea pace și liniște pe pământ. Readuce în prezent emoționante clipe ale copilăriei, trăite în Bărăgan. Motivul gării revine, anunțând reîntâlnirea, dar pentru scurt timp, fiecare continuându-și drumul ales. Deși sunt lucruri care nu le înțelege, ea le acceptă și coboară în rugăciune, rugându-se pentru amândoi. Iubitul îi este „înger dintr-un vis”... „Poemul meu cel veșnic scris”... „sărutul florilor”... „vântul cald și liniștit”... „zefirul serilor”... „raza caldă de senin / Speranța anilor ce vin”... „Ești dăruit de Dumnezeu” (Iubitul meu). Deși trăiește într-o Lume rea, ea mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce i s-a dat. Frumos conchide poeta: „Viața are multe căi și lecții ne dă mereu. / Dar să nu uităm că alături ne este doar Dumnezeu”. Un volum confesiv, plin de trăiri și stări de spirit, presărat și cu construcții estetice din cuvinte, care ne surprind în mod plăcut: „gânduri brumate” (Când îmi e dor), „streașină de minte” (Te privesc), „gara unui suflet visător” (Între pământ și cer), „cuvinte poleite” (Dureri), „poiana dorului” (În balcon). O scriere în vers clasic, cu rimă pereche sau încrucișată, cu o muzicalitate intrinsecă, toate într-un stil propriu, în care o recunoaștem pe poetă. Cartea este scrisă de un suflet care intră în rezonanță cu frumosul, cu emoția unui sărut, cu taina rugăciunii. Aceasta, iată că vine în acest volum, cu o temă pe care noi oamenii o ignorăm. Când dăruim iubire, trebuie să o facem necondiționat, bucuroși că am putut să o dăruim, dar ea trebuie să dăinuiască acolo, în pace și iertare, cu tot ceea ce a fost și va rămâne. Să ne simțim binecuvântați de frumosul trăit și convinși că acolo unde fiecare a dăruit din sufletul său, Dumnezeu va pune în loc mai multă iubire, în forma hotărâtă de Acesta. Să binecuvântăm persoanele care au făcut parte din viața noastră, alături de care am trăit momente frumoase, să facem pace cu trecutul, să iertăm, pentru că numai așa vom putea merge mai departe frumoși și curați, demni, după chip și asemănare cu Dumnezeu. Iubirea cunoaște dimensiuni pe care rațiunea nu le înțelege. Nu te întreabă când vine. Cine nu a iubit, a trăit degeaba. Cine a iubit, înțelege suferința din dragoste, care te face mai bun. De fapt, două mari iubiri ne definesc existența: iubirea de Dumnezeu și iubirea pământeană. Între ele, scriitoarea KESSY ELLYS NYCHOLLAS își așează poezia, privind cu un ochi în icoana timpului și cu unul în cea a sufletului. Și eu m-am simțit un Gând hoinar, lecturând cartea, un periplu prin sufletul poetei, alternând între oniric și real, care ne invită la reflecții în care ne recunoaștem sau din care avem ce învăța. Învățăm de fapt din propriile lecții sau ale altora, pe care Creatorul ni-i aduce în cale, dar modul de a aborda lecțiile este esențial. De fapt, Dumnezeu îți dă tema mai întâi, te lasă s-o înveți singur, apoi îți trimite pe cineva să ți-o explice. Cu siguranță această carte este o lecție de viață pe care autoarea ne-o oferă cu atâta har și dăruire! Volumul este de fapt un manifest al iubirii, făcut din ipostaza pământeană. Îi mulțumim poetei KESSY ELLYS NYCHOLLAS pentru această nouă abordare a vieții, o felicităm, iar pe dumneavoastră dragi cititori, vă invit la o lectură care vă aduce multă regăsire și pace în suflet! AURELIA RÎNJEA Membru al World Poets Association România Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE - Anul 6, Nr. 9 / 2023

Revista LUCEAFARUL DIN VALE - Anul 6, NR. 8 / 2023

MEDALION LITERAR - 09.09.2023 Comuna RĂDULEȘTI-IALOMIȚA

Revista LUCEAFARUL DIN VALE - Anul 6, NR. 7 / 2023

SĂ ÎNVĂȚĂM COPIII SĂ IUBEASCĂ POEZIA În acest torent ignorant în care nu reuşim să ne dezmeticim, când aberaţii sonore venite fără paşaport ţipă strident, când omul e buimac în sumbra rătăcire, este nevoie de poezie! Pentru că ea este o regăsire a sufletului în acorduri ale gândirii, o vibraţie sublimă a Eu-lui interior, o oază de fericire în acest deşert anume creat, în care oamenii se topesc în spatele roboţilor. Ca artă a limbajului, Poezia exprimă emoţie, sentiment, idee, ritm, armonie şi imagine. Din marea de întuneric, magic poezia se creează pe sine. Printre metamorfoze şi rune, spiritul poetului e liber, iar din confruntarea acestuia cu realitatea înconjurătoare se nasc adevăruri. Într-o lume agresată de real, lumea poeziei devine o casă primitoare şi tăcută, în care căutăm ceva ce poate nici nu a început: o alternativă pentru ca lumea să devină o clipă posibilă, o arcă a salvării ce poate salva din potopul banalităţii ce a mai rămas de salvat. Pentru că a scrie este un mod mai delicat şi mai repede de a trăi. Este o rugăciune. Este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru că ea, poezia, înseamnă a iubi, a trăi şi a muri cu fiecare dragoste ce îţi locuieşte sufletul. Poezia este un principiu de viaţă, prin ea timpul vine spre noi. Las-o să-ţi umple viaţa, să-şi inunde toate încăperile sufletului. Prin ea te eliberezi şi pătrunzi într-un univers al emoţiei condensate în care trăieşti unic. Eu cred şi vreau să cred într-o poetică a sincerităţii, a căutării unui prezent continuu şi a unui drum deschis spre forme autentice de comunicare în armonie cu Universul şi asta pentru că viaţa o putem recepta la cote cum doar sufletul o simte şi o cere. Astăzi, mai mult ca oricând omul are nevoie de poezie. Învaţă s-o descoperi, să-i descifrezi frumuseţea, să-i înţelegi menirea. Poezia există în fiecare. Ea e de natură cosmică, divină și așteaptă acolo, în sufletul fiecăruia, să fie trezită ca o prințesă printr-un sărut magic, printr-un stimul interior sau exterior, care poate fi oricare dintre noi, părinte, bunic, profesor, scriitor sau înger. Ce frumos poți trezi Poezia în sufletul copiilor și cât de multă nevoie au aceștia de Poezie! Copilul e un pui de om, pe care îl crești și veghezi asupra lui învățându-l să devină liber, cu principii sănătoase despre viață, bine și adevăr, cu demnitate și respect pentru valorile trecutului, ale prezentului și ale viitorului. Fiecare copil are un castel lăuntric plin de frumusețe! Noi, oamenii mari, ar trebui să fim înțelepți și să avem ochi pentru a vedea altarul lor de frumusețe! Sufletul copilului e un pământ bun pentru semănat. Cu siguranță este cel mai bun. Îi oferim seminţe, îi arătăm cum acestea pot deveni plante, apoi el optează ce va face cu ele. La început va fi curios, apoi va descoperi satisfacția adevărului spus și creionat de el, zidirea din cuvinte a muntelui de iubire din inima lui. Într-o zi, va trăi starea de poezie sau poate va scrie și el. Prin Poezie, lumea se vindecă de neiubire, de necunoaștere, de nepoveste. Prin Poezie învățăm copiii să iubească și să dăruiască. Le inducem iubirea de cuvânt, de oameni, de valorile umanului. Poezia, ea însăși e un copil ce-și caută părinții! Prin Poezie învăţăm să ne construim propriul vis. Poezia este hrană spirituală! Să ne hrănim copiii cu Ea și sufletul lor va deveni mai armonizat, mai bun! Odată ce ai descoperit-o, Poezia te îmbrățișează cu brațele unei prietenii care nu te trădează. Poezia e respirația sufletului, o respirație divină pe care ar trebui s-o cultivăm cu grijă și cu înțelepciune în solul roditor al sufletului copiilor! Poezia te luminează interior! E o călătorie atât de prețioasă către sufletul tău! Prin ea înveți să fii în armonie cu tine însuți, cu lumea și cu Cerul, să comunici și să dezvolți trăiri estetice rafinate. Nu știu dacă Poezia poate salva lumea, dar cu siguranță o face mai bună, iar scrisul este cu certitudine salvarea lumii noastre interioare! Oameni maturi, faceți viața copiilor frumoasă, creativă și plină de iubire! AURELIA RÎNJEA

Revista,, LUCEAFĂRUL DIN VALE” -Anul 6, Nr.6, 2023

SĂ ÎNVĂȚĂM COPIII SĂ IUBEASCĂ POEZIA În acest torent ignorant în care nu reuşim să ne dezmeticim, când aberaţii sonore venite fără paşaport ţipă strident, când omul e buimac în sumbra rătăcire, este nevoie de poezie! Pentru că ea este o regăsire a sufletului în acorduri ale gândirii, o vibraţie sublimă a Eu-lui interior, o oază de fericire în acest deşert anume creat, în care oamenii se topesc în spatele roboţilor. Ca artă a limbajului, Poezia exprimă emoţie, sentiment, idee, ritm, armonie şi imagine. Din marea de întuneric, magic poezia se creează pe sine. Printre metamorfoze şi rune, spiritul poetului e liber, iar din confruntarea acestuia cu realitatea înconjurătoare se nasc adevăruri. Într-o lume agresată de real, lumea poeziei devine o casă primitoare şi tăcută, în care căutăm ceva ce poate nici nu a început: o alternativă pentru ca lumea să devină o clipă posibilă, o arcă a salvării ce poate salva din potopul banalităţii ce a mai rămas de salvat. Pentru că a scrie este un mod mai delicat şi mai repede de a trăi. Este o rugăciune. Este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru că ea, poezia, înseamnă a iubi, a trăi şi a muri cu fiecare dragoste ce îţi locuieşte sufletul. Poezia este un principiu de viaţă, prin ea timpul vine spre noi. Las-o să-ţi umple viaţa, să-şi inunde toate încăperile sufletului. Prin ea te eliberezi şi pătrunzi într-un univers al emoţiei condensate în care trăieşti unic. Eu cred şi vreau să cred într-o poetică a sincerităţii, a căutării unui prezent continuu şi a unui drum deschis spre forme autentice de comunicare în armonie cu Universul şi asta pentru că viaţa o putem recepta la cote cum doar sufletul o simte şi o cere. Astăzi, mai mult ca oricând omul are nevoie de poezie. Învaţă s-o descoperi, să-i descifrezi frumuseţea, să-i înţelegi menirea. Poezia există în fiecare. Ea e de natură cosmică, divină și așteaptă acolo, în sufletul fiecăruia, să fie trezită ca o prințesă printr-un sărut magic, printr-un stimul interior sau exterior, care poate fi oricare dintre noi, părinte, bunic, profesor, scriitor sau înger. Ce frumos poți trezi Poezia în sufletul copiilor și cât de multă nevoie au aceștia de Poezie! Copilul e un pui de om, pe care îl crești și veghezi asupra lui învățându-l să devină liber, cu principii sănătoase despre viață, bine și adevăr, cu demnitate și respect pentru valorile trecutului, ale prezentului și ale viitorului. Fiecare copil are un castel lăuntric plin de frumusețe! Noi, oamenii mari, ar trebui să fim înțelepți și să avem ochi pentru a vedea altarul lor de frumusețe! Sufletul copilului e un pământ bun pentru semănat. Cu siguranță este cel mai bun. Îi oferim seminţe, îi arătăm cum acestea pot deveni plante, apoi el optează ce va face cu ele. La început va fi curios, apoi va descoperi satisfacția adevărului spus și creionat de el, zidirea din cuvinte a muntelui de iubire din inima lui. Într-o zi, va trăi starea de poezie sau poate va scrie și el. Prin Poezie, lumea se vindecă de neiubire, de necunoaștere, de nepoveste. Prin Poezie învățăm copiii să iubească și să dăruiască. Le inducem iubirea de cuvânt, de oameni, de valorile umanului. Poezia, ea însăși e un copil ce-și caută părinții! Prin Poezie învăţăm să ne construim propriul vis. Poezia este hrană spirituală! Să ne hrănim copiii cu Ea și sufletul lor va deveni mai armonizat, mai bun! Odată ce ai descoperit-o, Poezia te îmbrățișează cu brațele unei prietenii care nu te trădează. Poezia e respirația sufletului, o respirație divină pe care ar trebui s-o cultivăm cu grijă și cu înțelepciune în solul roditor al sufletului copiilor! Poezia te luminează interior! E o călătorie atât de prețioasă către sufletul tău! Prin ea înveți să fii în armonie cu tine însuți, cu lumea și cu Cerul, să comunici și să dezvolți trăiri estetice rafinate. Nu știu dacă Poezia poate salva lumea, dar cu siguranță o face mai bună, iar scrisul este cu certitudine salvarea lumii noastre interioare! Oameni maturi, faceți viața copiilor frumoasă, creativă și plină de iubire! AURELIA RÎNJEA

A MAI RĂMAS SPERANȚA Povestea iubirilor continuă în volumul IV, TOATE IUBIRILE MOR, Kessy Ellys Nycollas prezentându-și poetic pledoaria pentru viața trăită demn și frumos, în iubire și în credință. În viziunea ei, viața este un joc de cărți, un joc într-o arenă, un joc neprevăzut, o întâmplare, în care ar trebui să punem preț pe sentiment. Poeta se regăsește într-o toamnă arămie, o toamnă a nemuririi, în care scrie „poemul tăcerii”, în „zbaterea frunzelor pe ram”, (La mine acasă). Lupta dintre minte și inimă încă se dă, dar cântecul inimii trece „în plânsetul viorii”, (Plânsul viorii sau cântecul inimii). Poeta ne prezintă modul nostru al oamenilor de a iubi: firesc, sublim, astral, absent, banal, inconștient, „Însă oricum ar fi iubim frumos”… „Fiindcă iubirea ne dă forţa / Când stă aprinsă ca o torţă!” (Variantele iubirii). Poeta ne atrage atenția asupra comunicării dintre noi și a sentimentelor recunoscute și destăunuite, a iubirii oferite, ce constituie o terapie a sufletului, de care toți aven nevoie. Întâlnim imagini construite frumos: noaptea „așterne stele-n pat” (Când vrei se poate) sau „dorul din mine / Va trece asemeni zilelor de post!” (Uneori îmi este dor) ori „tăcerea ca un scut” (Şi de-ai mai vrea să vii). Frumoasă este și întâlnirea cu Dumnezeu, care îi spune „Te rog ca tu să fii mereu şi blândă şi înţeleaptă / Aşa cum ai fost totdeauna,”. (Plimbare de seară) (vis). Drumul spre fericire o poartă în trenul vieții, dar acesta e presărat cu iluzii cu decepții și incertitudini: „De foarte multe ori, în viaţa asta toată / Urcându-mă-ntr-un tren, am ocupat un loc / Cu inima rănită şi mintea-n volburată / Speram că mă va duce spre noroc!”… „Şi mă gândeam în sinea mea că undeva în lume, / Cu siguranță-mi voi găsi un loc, / În care să îmi pot trăi povestea de iubire, fără nume, / Pierdută undeva”… pe drum(Spre fericire). Ca valurile unei mări, oscilează între real și ireal, între reverie și vis, în care „Tu eşti Soare! / Eu sunt Lună / Niciodată împreună... / Amândoi umblăm hai-hui / Fiecare în lumea lui”( Eu sunt Lună). Ne îndeamnă să vedem frumoasul acolo unde este și să ne bucurăm: Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / De ştii să vezi ce e frumos! / Zâmbeşte, zâmbetul te face / Să fii un suflet sănătos... „Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / Şi atunci când tu iubeşti şi eşti iubit!”(Zâmbește!). Face referire la menirea femeii pe pământ, „uneori iubită”... „însă de multe ori nici respectată!” și i se adresează: „Femeie dragă, fiinţă luminoasă! Fii mândră de ceea ce eşti pe acest pământ” (Femeie!), trimite mesaje către divin și-și așterne gândurile în poezie. Aspiraţia sa către perfecţiune, ca o apoteoză a fiinţei sale spre desăvârşirea adevăratei armonii, precum cei doi aştri înlănţuiţi de dorul divin, Soarele şi Luna, o conduce către atingerea dimensiunii ei spirituale. Dragostea, ca putere divină, nesfârşită, o înalţă aspirând să facă din două fiinţe una singură, perfectă, un pas în încercarea de a vindeca lumea de cumplita degradare spirituală şi morală. Prin această asceză, neputinţa tradusă prin suferinţă, golul care doare, face ca toată energia ei să poată transcende frontiera dintre Eu şi Non - Eu, dintre Eu şi Tu către unitate, o căutare de sine, în faţa căreia semenii privesc orbi în lumea desacralizată de azi, ne întrezărind drumul spre căutarea Adevărului Suprem, ca unică salvare de la nefiinţă. Iată cum, în acest volum, poezia devine panaceu pentru trăirile poetei, pentru zbuciumul lăuntric, un pământ în care confesiunea poetei își croiește albie, în care cununia „e doar în cer, dar fără acte”, numele fiind chiar pseudonimul poeziei sale, (Nycollas), toate în hazardul vieții, în care își poartă trăirile și dorurile în „grădina de vise” (De ce nu râzi). Impresionat este poemul „Balada unei femei”, unde prezintă soarta femeilor în lume, neprețuite suficient, dar concluzia este demnă: „De eşti femeie să fii mândră / Că poţi să aduci din viaţa ta / O altă viaţă pe pământ / Iubeşte şi nu regreta!” Un frumos joc de cărți, un joc ca în viață sau precum viața, în care pe rând unul pierde, altul câștigă, dar în final iubirea triumfă, „speranța” fiind cartea de joc care le rămâne (Jocul iubirii). Un adevăr uitat și plăpând răzbate însă din începuturi până la noi: Femeia poartă în ea misterul Creaţiei şi al Fiinţei. Spiritul ei divin deține cheia spre înţelegerea şi dăinuirea lumii. Înălţată pe altarul devenirii, ea ascende din noaptea timpului şi luminează cealaltă parte a creaţiei. Cu aripile sale, readuce ca o stare de graţie, copilăria lumii. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ea există cu adevărat, trasează calea spre Sine și ajunge să-şi descopere dimensiunea fiinţei sale adevărate. Valori pe care civilizaţia modernă le-a uitat, ignorând faptul că ea, femeia, fiind condusă mai mult de intuiţie şi emoţie, decât de intelect, ar putea să-şi asume responsabilitatea acestei lumi. Ea tatonează lucrurile în lumea ei profundă, cosmică şi fără limite. Găsim în acest volum, o terapie a sufletului, o revelaţie a iubirii adevărate, printre săgeţile zeului Set, ce ajung până azi amintind de înţelepciunea egiptenilor de a venera femeia, de a crede în Legea primordială a iubirii, în puterea şi binecuvântarea ei. Personal cred că iubirile se întorc de fiecare dată sub altă formă. Important e să iubești și să dăruiești! Mulțumim autoarei pentru această poveste minunată, despre oameni și pentru oameni de toate vârstele și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA

Kessy-Ellys Nycollas - TOATE IUBIRILE MOR- În căutarea fericirii-VOL III

SINCRONICITĂȚI ONIRICE

Volumul III, TOATE IUBIRILE MOR, al poetei Kessy Ellys Nycollas continuă povestea sa de dragoste, trecută prin filtrul înțelepciunii vârstei. Departe de persoana iubită, cu amintirile vii, se simte singură în univers, în vremuri amare, sperând reîntâlnirea cu îngerul sufletului său. Iubirea și de astă dată este foc aprins, este văpaie. Luna, Mediterana, vântul, zorii, însoțesc confesiunea ei profundă, declarațiile de dragoste, iubirea asumată care o locuiește și pe care o socotește ca „o hotărâre de la Dumnezeu” (Stau şi privesc). Ne vorbește despre gingășia și magia cuvintelor iubitului, ce-i aduce alinare, o urcă către stele și pe care îl vede un dar divin, „liniştea din rugăciune,... Eşti apa şi pământ / eşti secetă şi ploi / Eşti marea forţă / care nu dă-înapoi / Eşti cerul, vântul, luna / şi eşti un praf de stele”(Învață-mă să zbor). În volum întâlnim frumoase construcții estetice: „dorul își pierde în poezie rima” (Avem în stoc iubire) sau „În pumni coceam, / pâiniţele iubirii” (Eram tineri) ori sufletul se zbate-n trup, „ca apa între maluri” (Iubesc fiinţa ta). Poeta trăiește o poveste cu multe semne de întrebare, „Şi tot atât de multe sunt şi semnele de exclamare!”, (Lacrimi), o poveste pe care o vede „o minune”, pe care alege că prin scris să o dăruiască și altora: „Am scris cu lacrimi mari de dor şi vise, / Iubirea ce n-o pot spune-n cuvinte, / Despre a noastre întâlniri promise / Şi despre câte toate jurăminte!”... „Am sufletul cuprins de dor, dar tu nu ştii, / Că se alină-n vers de poezie, / Şi-şi scrie visele din nopţi pustii, / Pe multe coale albe de hârtie! (Azi scriu), dar se hotărăște să trăiască demn și singură. Se vede un vapor plutind pe-o mare liniștită, o liniște care o face să gândească profund: „a iubi, / Înseamnă să dai totul / sau nimic!” (Plutesc pe mare). Ne poartă în lumi onirice, în care își continuă căutarea iubirii, „un colț de rai” în care să-și trăiască iubirea (Nu cer dreptate). Dar Dumnezeu îi trimite o nouă iubire, prima rămânând închisă-n poveste. Cadrul florar, castani, trandafiri, salcâmi, maci, cicoare, flori de câmp, o alintă și-n entropia lumii, se vede prizoniera propriilor sentimente: „Acum îţi sunt alături şi-ţi voi fi mereu, / Nu pot schimba eu cu nimic dorinţa firii, / Mă voi lăsa, abandonată tot mereu, / PRIZONIERĂ-N BRAŢELE IUBIRII! (Plâng florile). În viață, învățăm lecții, închidem capitole și viața curge în ritmul pe care îl dorești. Dar important e să îți asculți inima! Sparge orice zid şi zboară / tot mai sus către înalt / Nu aştepta să stea vântul / sau ca să se facă cald! Ai mereu un timp prielnic / dacă vrei să-ţi atingi visul / Nu aştepta la niciunul, pentru zbor să-ţi dea permisul!”... ”Ce-a trecut e bun trecut, / pune totu-n amintiri”, (Zidurile vieții). Reculegându-se din frânturi de poveste, regăsindu-se pe sine afirmă:„ La mine-n suflet e atât de cald şi bine” (Nu am mai mult de declarat), poeta continuă cu o serie de poeme care ne invită la reflecții, la sincronicitățile din viață, la demnitatea de a trăi, încercând să înțeleagă ea, cât și noi, rostul vieții, în care, într-o confesiune profundă ne spune:„ Sunt vinovată doar / de prea mult dor şi de iubire, / Şi poate şi de faptul de-a fi eu! / Nu vreau la nimeni azi să cer iertare, / Iertarea am s-o cer lui Dumnezeu!” (Sufletul îşi caută un adăpost!). O muzică a sufletului, transpusă poetic în stări care amplifică tonalitatea scrierii, ca în final să-și găsească echilibrul lăuntric. Pe ţărmul nevăzut al întunericului poeta realizează că este femeia care aspiră la libertate, mai mult decât la orice, conștientizând că doar maturitatea interioară o ajută să-şi asume plenar această dimensiune. Poartă sădit în ea un sâmbure, o năzuinţă lăuntrică, de care depinde realizarea acestui vis pe care-l creşte în lumea ei abisală. Convinsă că libertatea interioară este adevărata libertate, caută intuitiv împlinirea într-o fiinţă, la fel de puternică şi independentă ca şi ea, cultivând darul statorniciei şi perspectiva optimistă asupra lumii, al iubirii necondiţionate şi al credinţei în spiritul universal ce-i locuieşte fiinţa. Cu sete de cunoaştere, cu deplină încredere în ea însăşi, în Sinele propriu, descoperă că libertatea şi independenţa nu trebuie să i le construiască nimeni, nici să i le accepte alţii, pentru ca sunt sădite şi cultivate de Sinele său. Statornicia banală n-o va ajuta niciodată să se descopere sau să trăiască unic şi adevărat cu celălalt, graniţele fiind nesigure şi vulnerabile. Nimic n-o va face să renunţe la visurile ei, în favoarea unei siguranţe domestice, în care s-ar risipi în lucruri minore ce i-ar întuneca mai devreme sau mai târziu existenţa. Independenţa sub toate formele ei îi păstrează echilibrul lăuntric, dându-i verticalitate, demnitate şi încredere în sine. Pentru ea timpul are valoare şi nu va putea trăi niciodată depărtându-se de ceea ce este. A-şi cunoaşte propria fiinţă, a o pune pe locul care merită, a-şi asuma responsabilitatea, independenţa, chiar şi singurătatea, o fac să descopere puterea divinului ce i-a fost hărăzit. Un stadiu ce depăşeşte „copilul etern”, pentru a deveni „etern feminin”. Pentru o astfel de femeie, pentru care intuiţia rămâne radarul ei interior, iubirea îi oferă înălţarea spirituală la care aspiră. Iubind, se cunoaşte pe sine şi pe celălalt, iar cunoaşterea dă siguranţă, o face să-şi asculte semnalele interioare, să stabilească limite. Un sincronism unic, de a se deschide în faţa lumii, de a-şi asculta Vocea lăuntrică, un ritm conştient controlat ce dă calitate, înălţime şi profunzime vieţii. Rezonăm și noi cu gândurile poetei și rămânem prinși în poeme, între reflecții, confesiuni și vise. AURELIA RÎNJEA

Kessy-Ellys Nycollas TOATE IUBIRILE MOR- Te mai aștept- vol II

Kessy Ellys Nycollas „Toate iubirile mor” Kessy Ellys Nycollas, în cea de-a treia sa carte „Toate iubirile mor” scrie o poezie uşor sentimentală dar de o maturitate deja vizibilă şi viabilă. Se lasă cu îndurerată plăcere, voluptate, în albia tradiţională a ritmului clasic, a rimei, a catrenului. Strofele sunt fie îmbrăţişate, fie împerecheate, fie încrucişate. Ce mai! Poeta e şi muzicală, adică auditivă şi picturală, adică vizuală. Câteodată, abordând cântecul şi romanţa, poeta demonstrează că posedă intuiţie, vocaţie şi arta „adevărului lăuntric”, rostit / ritualic-reveriant. Fiind o adeptă a rostirii directe, poeta nu ocoleşte poezia patriotică, iar tonul acesteia e verosimil şi capabil să deschidă dacă nu uşa, măcar fereastra sufletului. În dicţiunea acestor texte „apocaliptice”, Kessy Ellys Nycollas vehiculează verbul de stil. „Căutând iubirea” fie „din suferinţă” fie din „vise şi speranţe”. Prin angajarea limbajului în ontologic, poeta caută alinarea cathartică, iar din „gânduri abandonate” aspiră a reîntrupa himere „dintr-o lume în cealaltă” şi vice-versa, într-o manieră declarat postromantică şi postsimbolistă, eventual transmodernistă. Po(i)eticitatea din „Toate iubirile mor” (I+II) emană fireşă dintr-o etică ontologică, dintr-un „trăirism” febril şi tragic. Iar când devine „învăţă-turală” atunci se salvează – ea cu de la sine forţă, totuşi lirică – în transpoeticul vremurilor actuale în care drama, sacrificiul, devoţiunea, opţiunea decid textul. Cu o tematică emotiv-intelectivă deci, o ase-menea lirică, de confesiuni şi dicţiuni autobiografice, îşi găseşte, imediat, cititori, şi-i cucereşte rapid, întru-cât se adresează mai întâi inimii. Mie, personal cărţile autoarei Kessy Ellys Nycollas mi-au plăcut graţie stării lor Vibrotextuale. Încolo, sunt de acord cu poeta a cărei manieră ecriturală e congeneră cu aceea a Marietei Căprăruşi şi a Adinei Popescu ori a Marianei Popeangă Cornoiu. Viaţa e o luptă, poezia e un premiu al iubirii, pe calea poeziei e cumplit de greu, dar vine la timp şi mântuirea/ izbăvirea dar şi dezamăgirea cauzată de criticii elitişti. Ei, da, dar poeta nu se jeleşte, ca şi Livius Ciocârlie, şi scrie, la inspiraţie, negru pe alb, ca să nu-şi uite trecutul, prezentul, viitorul. Este „prizoniera fără de speranţă”, ca şi Iona în pântecul chitului care este limba română, în fiecare zi vrea să se schimbe ca şi Heraclit eleatul sub „luna stinsă” „la Mediterana”, pe malul căreia are reveria reînceperii a încă unui Erotikon (vezi „Un tânăr şi o doamnă”) căci iubirea nu moare niciodată, şi, odată cu ea, nici poezia. Ion Popescu-Brădiceni

NEGRU PE ALB O scriere pe foița sufletului, scrisă apăsat ca să rămână, să dăinuiască. În volumul II, TOATE IUBIRILE MOR, prefațat de Ion Popescu-Brădiceni, poeta Kessy Ellys Nycollas continuă pledoaria sa pentru iubirea adevărată, greu de găsit, dar mai ales de păstrat. Un „dor nebun” îi bântuie sufletul, într-un dialog continuu, printre oameni care uneori pot „fi buni și iubitori” (Oameni îngeri). Rememorează iubirea necondiționată pe care a trăit-o în copilărie, fiind nostalgică după acele vremuri, dar înțeleaptă peste timp, când ne spune unde să căutăm iubire: „ Nu încercăm niciodată / S-o găsim în mintea noastră! / Și în inima ce poartă / Iubirea adevărată!”... „Căutați în voi iubirea. / Dragii mei... CĂUTĂTORI! / Ea e trează și așteaptă! / Vreți iubire... nu comori! (Căutând iubirea). Împăcată cu singurătatea, constată „că libertatea, / E frumoasă” (Din suferință) și dintr-un joc banal pot pierde „Tot ce-ar putea real să fie, / în lumi de ireal!” (Nu ai putea să-mi fii iubit). Marea, luna, vântul, faleza, ploaia, îi sunt aproape, rezonând în trăiri, ea așteptând răsăritul, „Cu speranță în Dumnezeu” (Clipe trecute...). Dorul capătă dimensiuni de la mundan la celest: „Mi-e dor de lume și de sat”,... „Mi-e dor de-o sărutare!”... „Mi-e dor de mine și de noi”,... „Mi-e dor de soare și de mare”,... Mi-e dor de-o stea ce strălucește, / Mi-e dor de-un ÎNGER / care mă iubește”, (‘Mi-e dor de-o îmbrăţişare). Bântuind prin lumi paralele, „Eu în lume, tu în vis” (Eşti icoana mea), cei doi se caută. Vrajă, fior, stele aprinse, lacrimă, creează un ambient idilic, în care deseori poeta stă de vorbă cu „Bunul Dumnezeu” (Se pare că am obosit). În oceanul ei de iubire, o zbatere ca un flux și reflux, încearcă să restabilească liniștea și echilibrul lăuntric, iubirea urmărind-o ca o umbră. Stringuri de dor întrețin amintirile vii, trandafirii înfloresc, iar „poemele iubirii” prind viață: „Tu eşti cei mai frumos şi blând / din tot ce mă-nconjoară, / Cu tine-n suflet şi în gând / adorm seară de seară, / Cu tine primăvara / înfloresc toţi trandafirii, / Cu tine am scris şi voi mai scrie încă, poemele iubirii”... sau „În palma ta mereu se alină / neliniştile din cuvinte / În ochii tăi vedea-voi / iar iubiri nemărginite, / În glasul tău voi auzi / cuvintele de dor, / Te voi păstra mereu în suflet”,(Oricând voi fi). Dar, când Dragostea devine Poezie, atunci ea se transformă în rugăciune și capătă valențe cosmice. În Poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că Poezia face parte din raiul din suflet. Iubitul, prinț sau ghiocel, ea, floare sau nesfârșită mare, printre neliniști din cuvinte, poartă primăvara din suflet, care îi redă speranța revederii. Scriere negru pe alb, într-o muzică în surdină, pe clapele albe și negre ale unui pian, în care poeta se vede „Prizonieră pe viaţă, / Prinsă-n lanţuri şi tăcând!”... într-o iubire „fără de vină” ... „În dragostea acestei inexplicabile iubiri / Sunt prizoniera ta fără speranţă / Şi posesoarea unor splendide trăiri / De care nu-mi va părea rău în viaţă! (Prizoniera fără speranţă). Iubește intens și aprins și ne îndeamnă pe toți s-o facem, iubirea fiind „de Dumnezeu lăsată și îngăduită” ... „Iubiţi, nu mai suferiţi, / că nu faceţi vreun păcat! / Căci iubirea pe pământ / tot Dumnezeu a lăsat / Suferind nu construiţi, / al smereniei palat!”... „Dac-aţi şti să vă iubiţi / fericiţi aţi fi în toate / Şi precis n-aţi mai gândi / nici o clipă către moarte, / Fețele v-ar râde-n soare, / sufletele ar radia / Pe pământu-ntregii lumi / doar iubirea ar prima!”(Un tânăr şi o doamnă), iar viața este și rămâne o poveste ce va continua s-o scrie împreună cu cei pe care-i iubește. Construcții poetice care surprind plăcut: „Ne pierdem, / cum se pierde, / luna-n dimineață”, (Ne pierdem și ne regăsim), să-noți / prin dune de nisip” (Cum să trăiești) sau liniștea ce sparge „ale lumii, ziduri” (Un tânăr şi o doamnă). Ea construieşte magic fiinţa iubită, pe care o plasează în centrul universului ei şi cu care treptat se identifică, refuzând să trăiască sub vălul siguranţei aparente, ce ar schimba centrul propriului univers, conştientă că, simbolic, doi aştri legaţi nu pot zbura împreună. Iubirea de sine, profundă, conştientă de divinitatea ce o locuieşte, o face să meargă înainte, cu încredere în ceea ce i-a dat Dumnezeu. O fiinţă cosmică, puternică, cu recunoştinţă pentru darurile ei. Iubirea ei conştientă, infinită şi necondiţionată, o înalţă şi o conduce să depăşească dragostea emoţională ce oscilează între dependenţă şi ataşament, între lipsă de obiectivitate şi neîmplinire. Este actriţa propriei vieţi. Doar ea alege cine intră în viaţa sa, iar dacă vreodată lasă impresia că e altfel, o face conştient, ascultându-şi inima. Își asumă cu demnitate singurătatea și descoperă lăuntric că este puternică și înțeleaptă. Fericirea adevărată nu ține de ceva din afară. Fericirea o caută înăuntrul ei. Trebuie să fii fericit în primul rând tu cu tine. Devino iubire, ca să aduci iubirea și asta într-o armonie divină, în această lume atât de săracă în iubirea adevărată. Important este cine trăiește visul împreună cu tine. Sub aripa protectoare a credinţei, poeta știe că iubirea purifică şi desăvârşeşte, descoperă şi creează, dezvoltă un simţ acut al realităţii ce o face să trăiască amplu şi la alte dimensiuni fiecare clipă, fără a renunţa la acest ţel şi a se pierde în coborâşurile vieţii. O însoțim în aventura sa spirituală, care ne încântă poetic și alături de care devenim, fără să vrem, buni interlocutori ai autoarei. Așteptăm continuarea poveștii! AURELIA RÎNJEA DRAGOSTEA este ETERNĂ, iubirile mor… Autor: Academician, doctor în filologie, consultant în educație, critic literar- Valentina Moroșanu KESSY ELLYS NYCOLLAS- o imensă sete de a se exprima, prin excelență își găsește albia, precum un râu năvalnic de munte, o ieșire- după multe cotituri ale vieții și mișcări tectonice ale gândului, după ruperea unor zăgazuri arhipline; o direcție spre Dragoste curată, frumoasă- numită viață umană- de curgere către mare, numită- Viață; către marea-oceanul Poeziei, acolo, unde se adună toate râurile, toate gândurile, toate începuturile și finalurile unei curgeri continuie– omenirea. Toate faptele de cultură întâmplate, oarecum intempestiv, după eliberare din labirinturile sufletului, desprinse din inima conștientă a eternității, prin intenția revelatorie a gândului nescris, pentru înalta conștiință de neam și limbă, la care ajung, mai devreme sau mai târziu marele spirite; Poezia, D-nei, KESSY ELLYS NYCOLLAS- impresionează, încălzește inima, adună oamenii, deschide imaginar sau real- uși ale gândului, privesc spre necunoscut cu reținere, servesc imbold de cumințenie și pace, fixează tipare frumoase de comportament, sfaturi înțelepte: „Să nu mă lași iubire,/ să-ți spun, tot ce gândesc,/N-aș vrea să fii surprins/ și nici să amăgesc./…Te rog să îmi lași drumul,/ cuminte, un zălog,/Promit că într-o zi,/la tine am să mă întorc !”, (Poezia „Să nu mă lași să spun ce simt”). Fireasca trebuință a omului de a cugeta, de a intui, de a descoperi, de a cuprinde neînțelesul, depărtarea, de a triumfa prin ideile mari în gândurile Poeziei este o probă a Bunătății umane, ce se verifică prin propria noastră existență, raționare: real sau ireal: „Când două mâni se unesc/ Atât de simplu și firesc/ Răsare soarele pe cer/ Și totu-n jur pare mister!/ Când două mâni se împreună/ Seara sub licărul de lună/ Tot Universul ispitesc/ Șoptindu-și tainicul iubesc !”, (Poezia „Când două mâni se unesc”). Dorul născut din cuvânt, din însăși esența miezului tainic al sunetului, al tăcerii, deschide aripile imagi-nației: cauză, esență și criteriul poeziei cu forma posterioară și arbitrară a versului, în care se îmbracă mlădios și melodios, o ,,imagine pură” numită „ideea poetică”: „M-a cuprins un dor nebun,/ Însă cui și ce să spun?/ Fiecare-i cu ale lui,/ Cui îi pasă dacă spui?...Căci iubirea îl ridică/Cât mai sus către divin/Și cu glas duios, mă roagă/ Ție mereu să mă-nchin.”,(Poezia „M-a cuprins un dor”). „Mi-e dor de tine IUBIRE!/Mi-e dor zi după zi,/în fiecare clipă./Dar sigur într-o zi/ din nou ne-om regăsi,/Și sta-vom mână-n mână…/în ochi ne vom privi,/Și mulțumind continuu,/ pentru fiecare clipă!”, (Poezia, „Îmi este dor de tine, iubire”). Dezamăgirea, neliniștea, regretul, tristețea sunt niște momente din viața umană ce definesc creșterea spirituală și dezvoltă intuiția, întăresc imunitatea gândului: „Nu fi dezamăgită, draga mea/ Și mâine va fi tot așa./Cu capul sus și gânduri bune/ Vei trece mai ușor prin lume.”( Poezia, „Nu fi dezamăgită”). „Trece trenul vieții,/ în el sunt și eu./ Trece, nu se-ntoarce,/ dar nu-mi pare rău./Chiar de-o clipă scurtă,/ tu ai fost al meu/Te voi purta în suflet,/ mereu și mereu !”, Poezia, „Am jurat”). „Tu mi-ai produs suferință,/Căutând adeseori,/Să mă faci să-nțeleg,/ Că eu sunt cu capu-n nori!”,(Poezia „Din suferință”). Trăind într-o realitate „duble face”, în care obiectele și sentimentele coexistă cu reprezentările lor, poetul poate alege oricând un sens al poeziei, poate să creeze un sentiment aparte ca trăire sufletească, povestindu-l în versuri cititorului: „Oricât de grea îți pare viața,/ Să nu îți pierzi nicicând speranța./ Că-ntotdeauna lângă tine,/ E cineva ce te susține. Iar Dumnezeu învârte roata/Și într-o zi, îți schimbă soarta./E important ca tu să vezi,/Și în puterea lui,/Oricând să crezi.”, (Poezie, „Ascultă-ți inima”). „Stau adesea eu cu mine,/ La taifas în prag de seară,/Și mă-ntreb cum de mi-e bine?/Când viața e grea și amară !”, (Poezia „Fără griji”). Ambiția secretă a poetei este aceea de a analiza, a surprinde, realul proaspăt, nealterat de fantasmele depozitate în memoria culturală: „Ne pierdem,/cum se pierde,/luna-n dimineață,/Și cum se pierde soarele/în pragul serii!/Ne pierdem pentru că/ ne-a îndepărtat viața,/Așa cum puful păpădiei/se pierde-n vântul primăverii!”, (Poezia, „Ne pierdem și ne regăsim”). „Te port la mine-n suflet,/ca pe o comoară,/Pe care o privesc/(cu bucurie-n) fiecare seară,/Te port în trupul meu, și-n sânii albi,, rotunzi,/Și te păzesc cu grijă,/de „lupii” cei flămânzi.(Poezia, „Te port în suflet”). Textul poetic se autoscrie în procesul practicii semnificative, autoreflectându-se neîncetat în dimensiunile trăirilor sufletești și viață: „Nu știu de-ai observat,/(de-ai fost în stare), Că oamenii care iubesc/Să fie tineri totdeauna! Ei au puteri în brațe/ și opresc furtuni de soare,/ Pe umerii lor poartă grija/tuturor, fără-ncetare!/ Cel ce iubește este bun și tare,/Iar cu putere, apără orice lege,/Și sufletul din el este mai mare,/Doar că puțini îl poate înțelege.”,( Poezia ,,Când iubești”). „Dacă eu aș fi pământ,/tu o floare aș vrea să fii,/Să îți simt mireasmă dulce,/când înflorești zi de zi./Dacă eu un vânt aș fi/ tu o stea în galaxie,/Aș bate așa de tare,/steaua să-mi cadă pe iie.”,(Poezia, „Dacă aș fi pământ”). Dragostea este eternă,… iubirile mor! Și totuși, discursul simfonic al dragostei, apropierea dintre două inimi, drumul familiei prin conștiința vieții, renăscând sentimentele frumoase și nobile, transformă viața în vise și versuri, dorințe și trăiri, lumini și umbre: „Ce este dragostea muiere?/ E-un lung prilej pentru durere./ Oricâte lacrimi ai vărsa,/ tot nu-i ajung,/ Și tot mai multe cere.”,(Poezia „Ce este dragostea?”). „Cum ai putea trăi frumos,/ fără iubire?/Când viața asta/ e așa de grea?/Iubirea îți trezește amintire,/Cum ai putea să trăiești oare,/fără ea?”,( Poezia, „Cum să trăiești ?”). Misterul Dragostei, fiorii privirilor, cântecul inimii, emoțiile sufletului, cunoașterea tainelor iubirii se întrunesc în noțiunea- Dragoste, ce apropie și înfrumusețează viața umană: „M-ai văzut ca pe o floare,/ plină toată de parfum,/ Și-ai crezut c-am apărut,/ din senin în al tău drum./ Eu însă eram ca marea,/ plină toată de mister,/ De dorințe și de vise,/ care după o vreme pier !”; (Poezia, „Eram ca marea”). Teritoriul dintre vis și realitate, abundența de semnificații și expresii, realizează un pod de legătură a cunoașterii intuitive, involuntare, dispersate în versuri semnificative, forme de expresie, libertate a exprimării, imagini poetice inedite, simboluri ale cadrului natural, verificate de propria noastră imaginație: „Simt capul cum mă doare,/ de dorul tău, nebun./ Aș vrea să fii alături/ și multe să îți spun./ Știu însă că zadarnic,/ mă zbat, mă chinuiesc,/ Că orice aș face,/ mi-e greu să te-ntâlnesc !”, (Poezia, „Cana cu cafea”). Visele împlinite sau neîmplinite, frumoase și înălțătoare, amintirile, expresivitatea cuvântului ce trezește fiori prin imaginile artistice, stările semnificative, multitudinea de forme artistice, transformarea teoriei în literatură, mecanismele producerii textului poetic prin imaginile vizuale și imaginile auditive, determină permanenta experiență expresivă a iubirii ca motiv central: „Te-am visat de multe ori,/ stând pe dig și pescuind… /Ud și gol până la brâu/ de iubire suspinând!/ Și privind în lungul plajei/ plin de dor și de-amâgire…/ Așteptând cu disperare,/ o iubire ce nu vine!”, (Poezia, „Te-am visat”). „Astrul nopții fără tine,/ pe cer n-ar mai străluci/ Și nici soarele în zi,/ printre nori nu mi-ar zâmbi!/ Amândoi și-ar căuta,/ un ungher să se ascundă/ N-ar mai trimite în lume/ căldura, lumina sfântă!”,(Poezia, „Nimic nu ar mai fi”). „Aș vrea astăzi să mă schimb/ sau să mă dezbrac, de tine!/ Fiindcă simt că mă sufoc/ și să plâng mereu îmi vine…/ C-a uitat cum să iubească/ al tău suflet chinuit…/ Care stă să-și amintească/ că-n trecut a fost rănit!”, (Poezia, „Aș vrea astăzi să mă schimb”). Temele ce definesc frumusețea creației poetice a Doamnei, Kessy Ellys Nicollas, se configurează prin deschidere creativă maximă: dragostea, dorul, depărtarea, credința, drumul, plecarea, dorința, visele, viața, iubitul, gândurile, clipa, regretele, neputința, anotimpurile, uitarea, iluziile, speranța, eternitatea. Laitmotivele se încadrează în subtilul versului prin: gânduri, tăcere, univers, pământ, distanță, așteptare, visare, aripi ale cuvântului, divinitate, dor, dimineți, amintiri, promisiuni, trenul vieții, amurg, căutare, suferință, fericire, respect, încredere, lacrimi, întoarcere, ploaie, zbor, spini, alinare, soartă, suflet, nemurire. Imaginile artistice desăvârșesc haina versului prin strălucirile expresiilor: sârmă de argint, voalul de mătase, palma-nferbântată, glas duios, obrajii-nbujorați, asemenea umbrei, privirea rece, trenul vieții, oamenii îngeri, bucuria inimii, căutând iubirea, cicatricile din suflet, lupii cei flămânzi, poarta sufletului, norii albaștrii, frumoase amintiri… Limbajul artistic se îmbină armonios cu trăirile lăuntrice ale Eu-lui liric, ce își pune o sumedenie de întrebări, actor fiind pe scena vieții: „Fac ce fac și mereu intru,/ tot prin uși fără ieșiri,/ Și mă lovesc la tot pasul/ de frumoase amintiri.” (Poezia, „Gânduri abandonate!. 09.06.2023

Kessy-Ellys Nycollas TOATE IUBIRILE MOR - împreună- VOL I revizuit

Toate iubirile mor, Doamna Kessy Ellys Nycolas, sub un complicat pseudonim sub o complicată și misterioasă sem-nătură, a scos de sub tipar volumul I de poezii, ,,Toate iubirile mor” pe o distanță de 236 de pagini scriitoarea preamărește iubirea și imaginea ei, când reală, când ireală. Cu talent, versificație ușoară și multă îndemâ-nare artistică, inima ei dornică de a fi iubită visează scriind și este capabilă să trans-forme realul într-o fascinație, iar absurdul inexistent în cele mai fierbinți clipe de iubire, în care se oglindesc la superlativ trăirile sale, bucuriile și durerile, neînțelese de un partener închipuit sau în carne și oase. Primul contact cu poezia ,,Luna plină” a autoa-rei m-a trimis la Eminescu, la poezia ,,Lacul.” Cu poezia ,,Lacul” am dat examen de admi-tere la teatru, alături de ,,Tirada nasului” de Cyrano de Berjerac. M-a frapat versificația, cu tot atâtea silabe. Autoarea: Când cerul plin de stele, luna pli-nă a răsărit, Tu m-aștepți lângă izvor și îmi spui:bine-ai venit!„ Eminescu: Dar nu vine singuratic în zadar aștept și sufăr, /Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr... /Ea din trestii să răsară și să-mi cadă lin la piept.„ Și ,,Să mă strângi ușor de mănă, la piept mi te cuibărești, / Te îmbrățisez cu drag, simt că-n brațe mi te topești.„ În plină noapte când scriu cele ce urmează, după ce am citit volumul ,,Toate iubirile mor” necunoscând viața autoarei gândesc că majori-tatea poeziilor, ar fi scrise în anii adolescenței când și dacă mi se flutură un vapor și eu și scriitoarea ne gândim cu totul în altă parte sub un acoperiș de sărutări care trezesc iubirea de câteva ori în fiecare pagină a cărții. Începutul cărții are asemănător o versificație eminesciană. Cu cât te cufunzi în preocupările adolescentinei Kessy-Ellys Nycollas, indiferent de vârsta la care a scris sensibilele poezii de dragoste, iubire și dor, autoarea are propriul drum în versificație, ritm și rimă. La un moment dat în sufletul ei ninge și e ger, se dorește iubită de un suflet ales, alături, indife-rent dacă este frig sau ploi. Pornind de la real autoarea versurilor aspiră la ireal. Deseori omul se află singur într-o societate care îi întoarce spatele, pentru singurul motiv că indi-vidul nu vrea să meargă în aceeași direcție cu ea. Singur se cufundă într-o iubire în care crede că se găsește salvarea; totuși un singur strigăt ar pu-tea să-l salveze din această singurătate: ,,Vin-o Doamne!” Poeta Kessy-Ellys Nicollas este o fire deli-cată și cu ochi limpezi – adevărate izvoare de dulceață și dezmierdare, are un fel al său de a fi părând că se poate preface într-o clipă, din firava și gingașă, într-o aprigă și temută îndrăgostită ce se poate afirma cu tărie: ..,,Iubirea te înalță, îți dă puteri nespuse,/ Îți umple viața toată de speranțe și de vise.../ În umbra ta, că ești bărbat, nu crede tu că stau,/ Sunt mândră și orgolioasă indiferent ce o să iasă.” Versificația ușoară pe măsura unui îndrăgostit, care și defectele iubitului le vede calități. Printr-o delicată inspirație, cu un bogat fond sufletesc, personal, plin de armonie stilistică, printr-o subtilă percepție senzorială și printr-o caldă înzestrare umană a reușit să redea în 236 de pagini de poezie ,,Toate iubirile mor”, senti-mente frumoase și nobile față de iubirea ce va fi cuprinsă în mai multe volume de poezie. Nu pot afirma, cu mâna pe conștiință, că ceea ce tratează autoarea, iubirea împărtășită sau în aș-teptare, sunt noutăți, sunt vechi de când lumea și le întâlnim la tot pasul. Ce pot confirma, după ce am cunoscut pe autoarea poeziilor ,,Toate iubirile mor” este că, în poezie ca și în dragoste și iubire, are un umblet blând, părând că poate lesne călca pe creațiile poetice ca pe un strat de flori fără să le strivească. În ansamblul lor poeziile (zbaterile în ghearele iubirii) pot fi caracterizate drept o expresie origi-nală cu pregnantă culoare tinerească (deși iubirea nu are vârstă) personală a marilor motive ce domină gândirea liberă a timpului nostru, între doi îndrăgostiți care deseori împing realul într-o benefică visare. Cartea polarizează cititorii și îi atrage cu o mare forță de iradiere emoțională într-o gândire pozi-tivă asupra naturii omului. ,,Toate iubirile mor” reprezintă o ușurare a ini-mii ce se leagănă în propriile suspine. Sunt revăr-sări gingașe și melancolice ale sentimentelor și gândurilor unui suflet ce se lasă în voia inspira-țiilor sale vagi. Poeta reușește să transmită în mod nemijlocit altora propriile sale impresii. În poezii primează o experiență personală și un amplu studiu psihologic în versuri, într-o ver-sificație ușoară, demnă de invidia altor autori. Cojocaru Vergil – Cover 30.08.2016

DOR DE VIAȚĂ Provocator titlul volumului TOATE IUBIRILE MOR, prin care scriitoarea Kessy-Ellys Nycollas ne invită la un dialog cu noi înșine despre acest minunat dar divin, IUBI-REA. Volumul este dedicat unor ființe speciale din viața sa, membrilor familiei, celor cu mintea deschisă, cu recunoștință față de cei care i-au fost alături, dar și față de Creator, pentru inspirația dăruită. Jurnalul de început, deja ne introduce în atmosfera iubirii, care i-a pătruns întreaga ființă și pentru care îi mulțumește lui Dumnezeu, pentru sentimente recunoscute, în care Iubirea învinge. Elemente picturale precum luna, izvorul, pajiștea înverzită, alteori marea, creează decorul potrivit Edenului iubirii. Versurile curg fluent, firesc, cu sinceritate debordantă, poeta considerându-se creația lui Dumnezeu. Iubirea e un foc veșnic, un elixir, o iubire nebună, care i-a pătruns în toate „colțurile sufletului” (Ești tot ce am). Un zbucium lăuntric, o căutare continuă care ne însoțește și ne acapa-rează. Uneori poeta se vede un copac ce-și caută solul unde să se stabilească și să rodească, pătrun-să de un mare „dor de viață” (Un copac uitat de lume). Cu contratimpi și sincope, viața nu îi aduce în cale totdeauna ființa potrivită, e plină de mister sau aripi frânte, ca într-un joc din copilărie Apă – Foc, dar „Toate iubirile mor… rând pe rând… / Și de fiecare dată are loc un nou început. / Însă în urmă privim tot mereu regretând, / Plângând o iubire rămasă undeva în trecut. / Ne cheamă din urmă, mereu și mereu” (Toate iubirile mor). Alteori, se vede „un melc ce cară-n spate / Casă grea și doruri multe” (Într-un loc) sau Prințesă alături de un Prinț. Este adepta clipei trăite din plin, într-o po-veste fără sfârșit, „Iubirea nu este păcat! Iubește, că e sfânt!”... „Iubirea te înalţă, îţi dă puteri nescrise. / Îţi umple viaţa toată de speranţe și de vise. / Îţi dă fiorul sfânt de înălţare atunci când crezi că / sufletul putere nu mai are” (Te iubesc), toate din postura de iubită, soră, mamă sau „suflet chinuit”, în poemul cu același titlu. Suflete rătăcite prin univers, căutând iubirea care să încolțească, fiind uneori împletită cu prietenia, pe care o vede o „vioară” (Gânduri în noapte). Se consideră puternică, în viața care e „un lung șir de NOI începuturi” (Suflete drag). O căutare cosmică, precum Soarele și Luna, (Ne căutăm), cu speranța unei regăsiri, dar poeta conchide: „Dumnezeu va decide”. Printre vorbe multe, duioase sau triste, între-vede răsăritul, asumându-și regretele și amin-tirile, clipele de împreună, dialogul celor doi este aprig și argumentat, însă iertarea și iubirea își dau mâna. O toamnă feerică ne încântă, „Strop de vin pe buze arse / Toamna ne desfată-n cupe” (Un sărut), într-o chemare a sufletelor, în care „COMUNICAREA este cheia / Nu mai fugi pentru nimic / Mai bine vin-o și îmi spune / Mai lasă-mă să te iubesc UN PIC”,… „Ne temem și n-avem curajul / Să fim cinstiţi nici chiar cu noi. / Pentru că una spune gura / Și alta inima din noi. (Teama de iubire) sau fugitiv „Iubire grăbită ca ploaia de vară ” (Iubire grăbită), când un „Te iubesc” spus deschide toate lumile sufletului. Un „Te iubesc" spus azi, face mai mult decât întreaga lume de mâine. Iubiri, vise și dureri, în singurătatea femeii, pe care le vede comori când nu mai ești tânăr. Sărbătorile de iarnă sunt prilej de bucurii, dar și de nostalgii în absența ființei iubite. O luptă cu ea însăși, între minte și inimă, încercând să înlăture prejudecățile și să se bucure de viața frumoasă, „Iubește însăși viaţa și ea te va iubi / Respectă tot ce vine spre tine ne-ncetat. / Vorbește sincer căci totul se întoarce, poţi să știi, / Pentru că tot ce vei emite-n univers / se va întoarce de unde a plecat”… „Păstrează energia și dragostea de viaţă / Iar cei din jur te vor iubi ne condiţionat, activ, / Iar tu de la oricare ce-i bun învaţă / Menţine-ţi siguranţa cu gândul pozitiv” (Gândește pozitiv). În post scriptum, poeta încearcă să arate că scrierea acestui volum este o eliberare a sufle-tului, că iubirea este un medicament al acestuia, iar mărturisirea ei aduce fericire. Aflăm aici că volumul este dedicat doamnei MARIA MIHAI, profesoară de Limba și Litera-tura Română la Școala generală din Comuna Rădulești, Judeţul Ialomiţa, cea care a avut înțelepciunea și empatia necesară de a se apropia de sufletul poetei, cum numai un pedagog adevă-rat o poate face. Iată că autoarea ne pune în fața unei cărți, în care convingerile sale interferă cu ale noastre, într-un dialog tainic, astfel că iubirea triumfă. O poezie confesivă, cu alternanțe între realitate și vis, care ne face să trăim și noi emoțiile autoarei, în situațiile pe care viața i le așterne în cale. Poeta ne învață că a iubi înseamnă a ierta și a dărui. Înseamnă bucurie împărtășită, într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței. Iubirea adevărată eliberează, iar libertatea e și ea o stare de spirit, în fericirea care este acolo unde îți e sufletul, iar libertatea de a alege nu ți-o ia nimeni. Ar trebui să intrăm în viețile celorlalți ca suflete, să căutăm nu jumătăți, ci suflete întregi ca și tine. În iubire realizezi un echilibru stabil între minte și inimă, de sine stătător. O lecție divină care se trăiește, ce ne-a fost dăruită spre a o dărui mai departe. Iubirea adevărată oferă motive de a rămâne în fiecare zi împreună, în lumea asta și în viitoarele. Ce temă frumoasă și-a ales poeta! Cartea este o declarație de iubire adusă vieții, având în vedere că toți suntem aici, pe această planetă, în care căutarea adevărului unic, care ne propulsează spre a învăța o singură lecție, cea a „iubirii”, iar iubirea cheamă iubire. Mulțumim Kessy-Ellys Nycollas! AURELIA RÎNJEA