Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE, Anul 6, Nr. 12 / 2023

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE, Anul 6, Nr. 11 / 2023

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE , Anul 6, NR. 10 / 2023

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE - Anul 6, Nr. 9 / 2023

Revista LUCEAFARUL DIN VALE - Anul 6, NR. 8 / 2023

Revista,, LUCEAFĂRUL DIN VALE” -Anul 6, Nr.6, 2023

SĂ ÎNVĂȚĂM COPIII SĂ IUBEASCĂ POEZIA În acest torent ignorant în care nu reuşim să ne dezmeticim, când aberaţii sonore venite fără paşaport ţipă strident, când omul e buimac în sumbra rătăcire, este nevoie de poezie! Pentru că ea este o regăsire a sufletului în acorduri ale gândirii, o vibraţie sublimă a Eu-lui interior, o oază de fericire în acest deşert anume creat, în care oamenii se topesc în spatele roboţilor. Ca artă a limbajului, Poezia exprimă emoţie, sentiment, idee, ritm, armonie şi imagine. Din marea de întuneric, magic poezia se creează pe sine. Printre metamorfoze şi rune, spiritul poetului e liber, iar din confruntarea acestuia cu realitatea înconjurătoare se nasc adevăruri. Într-o lume agresată de real, lumea poeziei devine o casă primitoare şi tăcută, în care căutăm ceva ce poate nici nu a început: o alternativă pentru ca lumea să devină o clipă posibilă, o arcă a salvării ce poate salva din potopul banalităţii ce a mai rămas de salvat. Pentru că a scrie este un mod mai delicat şi mai repede de a trăi. Este o rugăciune. Este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru că ea, poezia, înseamnă a iubi, a trăi şi a muri cu fiecare dragoste ce îţi locuieşte sufletul. Poezia este un principiu de viaţă, prin ea timpul vine spre noi. Las-o să-ţi umple viaţa, să-şi inunde toate încăperile sufletului. Prin ea te eliberezi şi pătrunzi într-un univers al emoţiei condensate în care trăieşti unic. Eu cred şi vreau să cred într-o poetică a sincerităţii, a căutării unui prezent continuu şi a unui drum deschis spre forme autentice de comunicare în armonie cu Universul şi asta pentru că viaţa o putem recepta la cote cum doar sufletul o simte şi o cere. Astăzi, mai mult ca oricând omul are nevoie de poezie. Învaţă s-o descoperi, să-i descifrezi frumuseţea, să-i înţelegi menirea. Poezia există în fiecare. Ea e de natură cosmică, divină și așteaptă acolo, în sufletul fiecăruia, să fie trezită ca o prințesă printr-un sărut magic, printr-un stimul interior sau exterior, care poate fi oricare dintre noi, părinte, bunic, profesor, scriitor sau înger. Ce frumos poți trezi Poezia în sufletul copiilor și cât de multă nevoie au aceștia de Poezie! Copilul e un pui de om, pe care îl crești și veghezi asupra lui învățându-l să devină liber, cu principii sănătoase despre viață, bine și adevăr, cu demnitate și respect pentru valorile trecutului, ale prezentului și ale viitorului. Fiecare copil are un castel lăuntric plin de frumusețe! Noi, oamenii mari, ar trebui să fim înțelepți și să avem ochi pentru a vedea altarul lor de frumusețe! Sufletul copilului e un pământ bun pentru semănat. Cu siguranță este cel mai bun. Îi oferim seminţe, îi arătăm cum acestea pot deveni plante, apoi el optează ce va face cu ele. La început va fi curios, apoi va descoperi satisfacția adevărului spus și creionat de el, zidirea din cuvinte a muntelui de iubire din inima lui. Într-o zi, va trăi starea de poezie sau poate va scrie și el. Prin Poezie, lumea se vindecă de neiubire, de necunoaștere, de nepoveste. Prin Poezie învățăm copiii să iubească și să dăruiască. Le inducem iubirea de cuvânt, de oameni, de valorile umanului. Poezia, ea însăși e un copil ce-și caută părinții! Prin Poezie învăţăm să ne construim propriul vis. Poezia este hrană spirituală! Să ne hrănim copiii cu Ea și sufletul lor va deveni mai armonizat, mai bun! Odată ce ai descoperit-o, Poezia te îmbrățișează cu brațele unei prietenii care nu te trădează. Poezia e respirația sufletului, o respirație divină pe care ar trebui s-o cultivăm cu grijă și cu înțelepciune în solul roditor al sufletului copiilor! Poezia te luminează interior! E o călătorie atât de prețioasă către sufletul tău! Prin ea înveți să fii în armonie cu tine însuți, cu lumea și cu Cerul, să comunici și să dezvolți trăiri estetice rafinate. Nu știu dacă Poezia poate salva lumea, dar cu siguranță o face mai bună, iar scrisul este cu certitudine salvarea lumii noastre interioare! Oameni maturi, faceți viața copiilor frumoasă, creativă și plină de iubire! AURELIA RÎNJEA

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE - Anul 6, Nr.5 / 2023

OCROTEȘTE DOAMNE, FAMILIILE ROMÂNILOR! Familia este și rămâne celula de bază a societății, locul unde Dumnezeu a binecuvântat legătura dintre un bărbat și o femeie, unde își cresc copiii în iubire și credință. Este bine cunoscut că omul, în viața de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta și înmormântarea, care au o legătură deosebită cu viața lui religioasă, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine, pe care românul le trăiește cu mare sfințenie, ca de altfel toate sărbătorile creștine. Românul îl aduce în casa lui pe Dumnezeu, la loc de cinste. Am avut norocul să ne naștem într-un neam pentru care familia, şcoala şi credinţa sunt valori fundamentale. Am fost binecuvântați cu Țară frumoasă, numită pe drept cuvânt Grădina Maicii Domnului. La noi, fiecare casă e o mică biserică, unde românii își cresc copiii în credința Lui Dumnezeu. Să-i mulţumim Creatorului că atunci când a împărţit Logosul primar, nouă românilor ne-a dăruit ceva mai mult decât altora. Ne-a dăruit o limbă frumoasă și generoasă din punct de vedere semantic, care rezonează magic și mistic cu sufletul românului, în care acesta și-a făcut-o loc de adăpost ființei sale. Limba unui popor este parte din Lumina Divină, iar Țara este icoana pe suflet a românului, pe care o poartă alături de Dumnezeu. La români întâlnim o smerenie teologică specială, respectând înaintașii, părinții și pe Dumnezeu. Familia e locul în care te simți protejat. Familia e locul în care ai încredere. Familia e acel loc în care știi că, orice s-ar întâmpla, totul va fi bine sub acoperământul Marii Sfinte. Acolo, în familia mea, am învățat eu iubirea necondiționată a bunicilor, a părinților… care mi-a marcat copilăria. Oameni ca stâlpii de sare, rostuind drumuri sub semnul suferinţei, într-o lume proprie cu speranţa în Dumnezeu. Aș vrea să vedeți în mine copila care a crescut aici, s-a scăldat la gârlă, a copt pâine şi colaci, a fost la strânsul fânului, la împărţitul oilor, a ţesut covoare, a plantat pomi fructiferi, a mers la biserică, a ridicat căpițe pe care le considera Piramidele lui Keops, a fost iubită necondiţionat, apoi şi-a luat zborul și viaţa în piept. Aici am descoperit: Satul cosmic / Cu Soarele lui / Unde creşte o lume / Ce-ncape într-un car / Într-un bărdac / Într-o lacrimă / De rouă. Românii sunt oameni răbdători și păstrători. Poartă în mâini candela veșniciei, încercând prin opere create de ei să iasă din timp. Doar aici Iubirea prinde rădăcini şi dă roade, în credinţa care nu se vinde, nici nu se cumpără, ci doar se dăruiește. Dumnezeu trece prin istoria fiecăruia, prin familia fiecăruia, prin inima fiecăruia. Ne îndeamnă să ne iubim ca frații și să trăim simplu și autentic, în iubirea reflectată prin gesturi și fapte, pe care s-o transmitem și copiilor. Trăim într-o țară primitoare care te așează la masă de oriunde ai veni. Să ne păstrăm rădăcinile puternice și sănătoase, iar memoria să ne fie mereu trează. Dintotdeauna românul şi-a iubit familia, şi-a iubit neamul şi patria, pământul unde au trăit şi în care și-a îngropat strămoșii, locul unde a copilărit în dragostea necondiționată a familiei creștine, cu poveștile spuse la gura apelor, la gura sobei. Suntem o ţară presărată cu o mulţime de locuri cu frumuseţi rare, încărcate de istorie şi de mister, unde s-au înălţat biserici şi mănăstiri frumoase spre slava lui Dumnezeu, unde te poți regăsi în liniștea slujbei de duminică sau de sărbătoare. Românul e fericit când Dumnezeu face parte din inima sa, în casa lui El face pod din cuvinte spre Dumnezeu, într-o Cumințenie a inimii. Doar educându-ți copiii în familia ta, prin limba ta, aici, în leagănul copilăriei, putem spune lumii cine am fost, cine suntem, lăsând-o moștenire nepoților noștri, spre a ni se cunoaște istoria și zestrea de gânduri, de fapte și idei, ce vin de-a lungul mileniilor existenței acestui neam! Aici românul trăiește în balade și în doine o Mare Amiază, în care se leapădă de umbre. El face pod din cuvinte spre Dumnezeu, într-o Cumințenie a inimii, într-o cântare murmurată cu smerenie și răbdare. Doar aici, în limba ta, poți râde, poți plânge și visa, doar aici pe pământul tău, morții pot învia la venirea Mântuitorului. Doar prin limba ta, aici, în leagănul copilăriei, putem spune lumii cine am fost, cine suntem, lăsând-o moștenire nepoților noștri, spre a ni se cunoaște istoria și zestrea de gânduri, de fapte și idei, ce vin de-a lungul mileniilor existenței acestui neam. . Românii sunt oameni inimoşi şi credincioşi. Cu demnitate își câștigă pâinea cea de toate zilele și o împart cu păsările cerului, dar și cu dușmanul. Pentru români, un ochi plânge altul râde, oscilând între stări de spirit antagonice, des întâlnite în ritualuri populare, nunți, colinde sau priveghi, între singurătate și speranță, oscilând ca un pendul cosmic până îşi găsesc stabilitatea, nemurirea, în stări de energie potenţială minimă. Iubirea la români devine religie și ea vine de la Dumnezeu. Noi ne-am încreştinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfântului Apostol Andrei. De atunci poporul român este unul și același cu satul lui, cu țarina, cu credința lui. AURELIA RÎNJEA

REVISTA LUCEAFĂRUL DIN VALE - Anul6, Nr.4/ 2023

UN GÂND PENTRU MAMA PĂMÂNT În fiecare an, pe 22 aprilie, este sărbătorită ca Ziua Pământului, o zi consacrată protecției mediului, pentru a-i învăța pe oameni, a le reaminti cum pot ajuta planeta noastră. Nu întâmplător trăim pe această planetă, față de care fiecare avem o misiune personală, dar și una colectivă, aceea de a o apăra, pentru a ne putea bucura de tot ceea ce ea ne oferă. O planetă agresată, secătuită și maltratată la propriu, defrișată, inundată de deșeuri care de care mai nocive care amenință fauna și viața însăși. Ziua Pământului are scopul să atragă atenţia asupra degradării mediului înconjurător, asupra efectelor poluării şi să ne inițieze acţiunile pe care fiecare dintre noi le poate întreprinde pentru a ajuta la conservarea naturii. Dar cine să audă…. Eu mi-am văzut bunicii plantând pomi fructiferi, apoi pe tata, apoi am plantat eu… La școală ca elevă aveam un lot agricol unde plantam legume… Copiii noștri mânâncă fructe și legume modificate genetic, pline de pesticide și alte otrăvuri. Lupta pentru un mediu curat continuă cu o urgență din ce în ce mai mare, pe măsură ce ravagiile schimbărilor climatice devin din ce în ce mai evidente în fiecare zi. În orașul meu nu poți respira de noxele rafinăriilor rusești, de noxele deșeurilor care ard continuu în jurul Ploieștiului, de aerosolii răspândiți noaptea din elicoptere, care nu știm ce conțin. Atâta poluare, că nici păsările nu au mâncat nici cireșele din cireșul din fața blocului meu. O tristețe profundă, o groapă existențială în care ne afundăm, manevrați din umbră de forțe oculte care vor să ne distrugă. Nu e de mirare că bătrânii nu pot ieși din casă să respire aer curat, că copiii se îmbolnăvesc de mici de boli grave… Ziua Pământului reprezintă o atenționare la pericolul iminent, o invitație la a medita pentru a ne schimba comportamentul uman și a crea schimbări de politici globale, naționale și locale. Dar trebuie nu doar intenții, ci fapte… Acum este momentul să conștientizăm că Pământul este unic și nu avem o variantă de rezervă, că suntem obligați unul faţă de celălalt şi toţi faţă de generaţiile viitoare, să avem grijă de Planeta noastră, să îi gestionăm responsabil resursele naturale fără a le epuiza, să îi păstrăm și să îi protejăm resursele forestiere, resursele acvatice, funciare şi aerul atmosferic, să combatem poluarea acolo unde există deja şi să nu ne gândim la toate acestea doar o singură zi pe an, ci să avem mereu această responsabilitate. Doar împreună putem să contribuim și să facem o lume mai bună și prosperă în casa noastră comună - Planeta Pământ. Viitorul se naşte azi aşa cum îl prefigurăm, iar prezentul este acela care circumscrie orizontul aşteptărilor. Miracolul vieţii, al creaţiei însăşi, dau sens bucuriei de a trăi şi de a fi noi înşine. Un miraj, ca o poveste pe care o scriem în fiecare clipă cu vieţile noastre, într-o rezonanţă profundă şi ascunsă cu Planeta Mamă. O paletă de subsensuri, în care dorinţa de „a fi” îşi spune cuvântul prin perfecţiunea sferei adevărului, o lume care ne face atunci când îi înţelegem frumuseţea şi sensul pentru care am fost aleşi dintre miliardele de ghinde pe care stejarul cosmic le-a scuturat pe Pământ pentru a rodi. Armonia şi echilibrul lumii sunt cele care comandă creaţia şi care se relevă în spiritul uman. În această zi să-i mulțumim cu recunoștință Planetei și să-i cerem iertare pentru agresiunile la care am supus-o noi oamenii și să ne fchimbăm atitudinea și obiceiurile! Educați copiii în spiritul păstrării unei planete curate. Ei sunt cei mai receptivi! Aveți grijă de Mama Pământ! AURELIA RÎNJEA

Revista ANIVERSARĂ ,,MAGHERAȘII” - LICEUL TEHNOLOGIC ,,GENERAL MAGHERU„ Nr. 1/ iunie 2023

APRE ANUAL OMAGIU DASCĂLILOR ȘCOLII Motto: Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i. Aristotel Liceul Tehnologic „General Magheru”, în cei 50 de ani de existenţă a format mii de muncitori calificaţi în meserii din domeniul mecanic şi electric, adevăraţi ,,meseriaşi” care s-au remarcat prin cunoştinţele şi profesionalismul lor atât în întreprinderile vâlcene cât şi în numeroase întreprinderi din ţară şi străinătate În acest liceu au crescut “zeci de generaţii” de elevi care au găsit aici profesori prieteni, care au ştiut şi au vrut să-i cunoască, să-i înțeleagă şi să le dăruiască cu generozitate din “cunoaşterea” lor. Elevii, ca orice copil, au fost zâmbet, freamăt, uneori respingere și revoltă, alteori joacă, dar în permanenţă, şi devenire. Profesorii le-au dăruit iubirea faţă de cuvântul scris, tăria numită ştiinţă, mândria de a şti şi a face cu mintea şi mâinile lor, încât fiecare să-şi poată făuri propriile ”aripi”. I-au învăţat pe domniile lor, elevii, că nimic nu este imposibil, nimic nu este peste puterea lor, dacă vor şi luptă cu voință multă. “Vina” de a fi rezultat de pe băncile acestei școli numeroși oameni de valoare, o poartă cei ce şi-au dăruit cu pasiune, viaţa şi toată cunoaşterea, acestei şcoli, oameni excepţionali, dedicaţi și devotaţi, capabili de a modela şi schimba vieţile copiilor care sub ochii lor au devenit adolescenți cu visuri și speranțe. Aceşti oameni, ca dascăli, și-au însușit menirea de a forma caractere și de a pune ”cărămizile” de bază ale devenirii elevilor ca meseriași sau specialiști. Ei au avut ca ”armă” cuvântul care zideşte OAMENI. Elevii au venit, au plecat, dar ei, profesorii, au rămas ... aşteptând alte și alte generaţii cărora să le dea învăţătură, educație şi încredere în forțele lor, în ” lupta ” cu greutățile vieții. Fiecare dintre elevi, indiferent de felul în care a perceput școala sau profesorii, a păstrat, poate inconștient, ”seminţele” sădite de profesori în suflet, pentru totdeauna! STIMĂ ŞI RESPECT PENTRU PROFESORII CARE AU SLUJIT CU DRAGOSTE ŞI DĂRUIRE EDUCAŢIEI ÎN ACEASTĂ ŞCOALĂ ! Prof. Dumitrașcu Viorica, Profesor al Liceului Tehnologic General Magheruîntre anii 2002-2020

Revista ,, CĂLIMĂNEȘTIUL JURNALISTIC ȘI LITERAR ARTISTIC Anul 1, nr.1 Aprilie 2023

FONDATORII DIRECTORI: Constantin GEANTĂ, Elena MANDA MEMBRI : Ovidiu Cristian DINICĂ, Paulian BUICESCU, Maricela - Paraschiva BUICESCU, Ana VASILE , Mircea VASII, Cristina NĂLBITORU, Mihaela Aritina IONESCU, Marie - Jeanne TALOȘ, Tiberiu ZAMFIR, George MĂMULARU ___________________________________________________ COLECTIVUL REDACȚIONAL DIRECTORI FONDATORI: Constantin GEANTĂ ȘI Elena MANDA DIRECTOR ONORIFIC: Florentin SMARANDACHE DIRECTOR ADJUNCT: Mircea VASII REDACTOR ȘEF: Constantin GEANTĂ SECRETAR DE REDACȚIE: Elena MANDA SENIOR EDITOR: Ovidiu Cristian DINICĂ Puiu RĂDUCAN colaboratori PE PRIMA PAGINĂ SE GĂSEȘTE: O IMAGINE CU BIBLIOTECA ORĂȘENEASCĂ ,,A. E. BACONSKY” DIN CĂLIMANESTI CU EXCEPȚIA DIRECTORILOR, A REDACTORULUI ȘEF ȘI A SECRETARULUI DE REDACȚIE COLECTIVUL REDACȚIONAL CELELALTE FUNCȚII SUNT ONORIFICE CEI CARE DORESC SĂ PUBLICE IN ACEASTĂ REVISTA SUNT RUGATI SĂ RESCPECTE URMĂTOARELE : 1. Materialele să nu depășească 2 pagini format A 4; 2. Să fie dactilografiate la 1 rând in Times New Roman cu caracter de 12; 3. Materialele să fie trimise in Word; 4. Să fie însoțite de un scurt CV; 5. Pozele autorilor se trimit format JPG; 6. Materialele trimise se publică numai după selectare; 7. Materialele nepublicabile ne se returnează 8. Nu se primesc materiale aflate în manuscris 8. Autorii sunt rugați să folosească un limbaj decent și să evite pornografia, aluziile la persoane publice și orice fel elemente care nu a au de-a face cu o exprimare decentă REDACTORI : Mircea VASII Viorel - Vivi PINTEA Mihaela Aritina IONESCU Ana VASILE Paulian BUICESCU Maricela - Paraschiva BUICESCU Ştefania MARINEANU Cristina NĂLBITORU George MĂMULARU Elena MANDA Marie-Jeanne TALOȘ Tiberiu ZAMFIR Grig LUCESCU COPERTĂ : Constantin GEANTĂ TEHNOREDACTARE: Elena MANDA CORECTURĂ: FIECARE AUTOR RĂSPUNDE DE PROPIUL SĂU MATERIAL TELEFON REDACȚIE : 074077942 Adresă de email: mirajuloltului21@yahoo.com REVISTA APARE SEMESTRIAL ISSN ISSN-L

Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE Nr. 3 / 2023

NICHITA – ARIPĂ DE ÎNGER Pentru el timpul nu e decât timp. Pentru el, copacii seamănă cu orele. L-am întâlnit de multe ori în drumurile mele prin semantica poeziei. Uneori îl văd în prima zi de şcoală cu şorţuleţul scurtat, fericit că nu mai poate fi confundat cu o fetiţă. Cu basc alb şi fundă albastră, ca drumul poeziei lui spre veşnicie. Alteori îl văd cum învaţă cuvintele să iubească până când silabelor începe să le bată inima. Din când în când o lacrimă cu ochi albastru se înalţă spre sferele nevăzute ale materiei metamorfozându-se în gând. O catedrală de cuvinte în care se plimbă cu Prinţul Tom într-o nocturnă astrală, de Chopin. Un fulger alb, alunecând peste drumul altor păsări, peste viaţa în formă de vis, ca glasul pianului străbătut de iubire. În mijlocul grădinii sărutând vişinul albastru, amestecă anticulori ţesând din ele curcubeu. Când deschide Antimetafizica un foc de artificii se răsfrânge peste cărămizile Universului, în formă de litere. Le cântăreşte în mâini precum boabele de grâu. Dincolo de stelele aburinde risipeşte dezordinea separând din neant poezia. La masa lui, Dumnezeu priveşte cum scrie cu pana de vultur, cum necuvintele iau formă de lumină, se strâng în cercuri, apoi se desprind locuindu-i pe oameni. Pulsează şi ninge privirea de înger până dincolo de lume dăruindu-ne apa vie desprinsă din liniştea întâmplării. Frunzele timpului fac poezia lui tot mai greu de explicat în alte cuvinte. O realitate convertită în esenţe rare, pătrunsă de vocaţia prieteniei, într-un pariu cu destinul, reflectat în diamantul limbii şi în milioane de inimi. Emoţia condensată în vers ne recuperează din braţele însingurării, din haosul care ne descompune. Nu mai pâlpâie nici o pasăre. Doar Spiritul lui, ca o aripă de înger, ne iubeşte şi înalţă. * Nichita ne spune:,,A vorbi despre limba despre limba română este ca o duminica. Atât de intimă că o pot considera Patria mea. Arta lui poetică a lui Nichita se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Nichita Stãnescu frenetic, iscoditor, cu nostalgia cuvântului total, acesta de negãsit în dicționare, însã deschizând zariști cosmice sau relevând genuni interioare. Privirea lui lunec lin de la cuvinte la necuvinte. „Poezia este o tensiune semanticã spre un cuvânt care nu existã, pe care nu l-a gãsit. Poetul creeazã semantica unui cuvânt care nu existã. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidã din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artã a cuvântului, pentru cã nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusã. În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcția unei roți, simplu vehicul care nu transportã deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacã o semanticã identificabilã numai la modul sintactic“. (Respirãri Respirãri, 1982, p. 173). Pentru el, „Poezia este ochiul care plânge / Ea este umãrul care plânge / Ochiul umãrului care plânge / Ea este mâna care plânge / Ochiul mâinii care plânge / Ea este talpa care plânge / Ochiul cãlcâiului care plânge / O, voi prieteni, poezia nu este lacrimã ea este însuți plânsul, plânsul unui ochi nevinovat lacrima ochiului celui care trebuie sã fie frumos, lacrima celui care trebuie sã fie fericit.“ Nichita – ne-a schimbat perspectiva prin care vedem poezia, care e un fenomen care se manifestă mai mult sau mai puțin în toți oamenii oameni. Ea nu îți poate fi furată. Prin ea aduci acestei lumi o picătură de sensibilitate, de umanism. Fiecare poet are vocea lui, măsura lui, prin care spune ce are el de spus. Pentru el, Poezia nu e artă, este viaţă, însuşi sufletul vieţii Nichita - un MARE POET, un OM care a iubit și a visat… până a devenit ÎNGER! AURELIA RÎNJEA

Revista LUCEAFARUL DIN VALE Nr. 2/ 2023

SĂRBĂTOARE ÎN FĂURAR În luna Făurar, oamenii pregătesc uneltele aratului, (două săptămâni ferecă - două desferecă, ninge si plouă, îngheață și dezgheață, e ger și căldură). Se știe că luna februarie era închinată zeului împărăției subpământene Februs. Grecii numeau luna februarie Anthesterion. Luna Făurar este considerată începutul pregătirilor pentru muncile agricole. O lună capricioasă și nemiloasă, datorită fluctuațiilor de temperatură de la o zi la alta, spunându-se că noaptea îngheață tot, iar ziua se dezgheață. Tot conform tradiției, se spune că atunci când bufnița prin luna februar va cânta, e semn de primăvară timpurie; dacă vor cânta pițigoii veseli în luna lui Faur, în curând se va desprimăvăra; atunci când nu îngheață în februarie e semn de an mănos, pe când dacă e zăpadă pe ogor în această lună se întăresc semănăturile, viforele ce nu vin în Faur, se răzbună de Paști, dacă Făurar e vântos, vara va fi secetoasă. Dar una din sărbătorile tradiționale românești, celebrată în luna februarie, este Dragobetele, care marchează începutul primăverii și al anului agricol, al momentului în care natura se trezește la viață. O sărbătoare cu rădăcini foarte vechi, chiar de pe timpul dacilor, pentru care acesta era o divinitate asemeni lui Cupidon al romanilor sau Eros al vechilor greci. Dragobete mai este numit și Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, care aduce iubirea în casă și în suflet. Patron al dragostei și al bunei dispoziții, pe plaiurile românești, el e considerat fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică. La țară exista obiceiul ca fetele și băieții, de Dragobete, să se îmbrace în haine curate de sărbătoare și să pornească cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau spre sat, fiecare atrăgând după sine câte un băiat și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. Dacă își prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală „Dragobetele sărută fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, care purtau în suflet speranța primirii a cât mai multor sărutări, menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase și mai drăgăstoase. Tradiția populara mai spune că de Dragobete, când biserica creștină sărbătorește Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii își întrerupeau toate muncile, curățindu-și și aranjându-și însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoțit de așa-numitele zâne Dragostele, ce le șopteau vorbe de amor îndrăgostiților. Fiecare avea grijă ca această zi sa nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. Tot de Dragobete se spune că păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni țineau aceasta zi pentru friguri și alte boli. O sărbătoare a revigorării naturii, a vieții, a fertilității, așa că dragilor, să ne bucurăm de această sărbătoare, să face ca ea să dăinuie în tradiția poporului nostru și să ne iubim românește! Să transmitem copiilor noștri această bucurie, să nu-i lăsăm copleșiți de obiceiuri nehristice, pentru a le păstra spiritul curat și a aduce lumii un plus de frumusețe în cultura universală. AURELIA RÎNJEA

REVISTA LUCEAFARUL DIN VALE NR.1/2023

UN TESTAMENT Acum, când trăim într-o lume dezvrăjită, în care ne înecăm cu fumul și banalul realității, cu atât mai mult ar trebui să reflectăm asupra viitorului nostru ca neam. Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor. Ei rup hotarele de gândire ale contemporanilor săi, se ridică cu mult deasupra timpului în care s-au născut. Eminescu a croit un drum nou în Literatura Românilor. Dacă azi suntem striviți de o criză de identitate etnică profundă, e și pentru că ignorăm un astfel de far ce ne-ar putea lumina identitatea. Cunoscându-l, ne-am lumina, pentru că Eminescu lucrează cu veșnicia la purtător, care stă în cuvânt. Cuvântul a venit pe pământ să vedem că există veșnicie. Nichita Stănescu ne spune: „Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu și se poate face dor și foame. Eminescu a fost poetul timpului său, al nostru si va rămâne al timpului care vine!”. Recitindu-l pe Eminescu ne întoarcem acasă. Eminescu este fratele meu, al tău, al tuturor celor care vorbim şi înţelegem limba română. Un fratel care nu numai că a stăpânit la perfecţiune limba română, dar a fost şi măcinat de întrebările noastre fundamentale: pe ce lume trăim, unde mergem? Eminescu a scos la lumină energiile cuvântului românesc, care preexistau în limba română. Pentru că mii de ani i-a trebuit limbii române să se nască un Eminescu să valorifice această limbă. Ea permite cele mai fine exprimări. Cei din diasporă ar trebui să învețe întreaga lume această limbă. Eminescu mai introduce un criteriu de valoare, altul decât cel estetic, cel al smereniei teologice, respectând înaintașii, lucru pe care al trebui să-l învățăm și noi. Eminescu – era conștient de valoarea sa. Știa exact în ce căsuță din tabelul divin se situează, chiar dacă era smerit în exterior. El a apărut ca un soare, ce eclipsează pe alții. El vine cu un act întemeietor de respect față de predecesori. Cuvântul trebuie să exprime adevărul suprem. El zidește limba română întru această nemurire. De aici polisemia versurilor sale, pe care le încarcă cu o energie extraordinară. Eminescu a avut încredere în potențialul limbii române, lucru ce ar trebui să-l învățăm de la el, pentru că o civilizație se bazează pe două verbe: a construi și a păstra. Eminescu face parte din dimensiunea sufletească a acestui neam. Eminescu e o conștiință. Eminescu e intraductibil, adică o taină care ne trăiește. Eminescu reprezintă garanția demnității poporului nostru. Eminescu trece șoptit printre noi, generație după generație. Eminescu ne oferă modele. Eminescu a studiat Universul, a luptat pentru limbă, pentru alfabet, pentru valorile morale, a fost alături de exilați. Ne-a purtat pe făgașul normal al limbii și literaturii române. Eminescu este poetul nostru contemporan, aura Lui ne luminează, iar Limba Română – e un Testament. Azi, receptarea lui Eminescu e o provocare. Eminescu este Omul deplin al Culturii românești. Ceea ce rămâne etern sunt: bucuria lecturii, candoarea lirismului, profunzimea versului. Eminescu e dorul când te duci și nu mai vii. Face parte din tăcerile noastre. Azi ne cinstim Nemuritorul, ne gândim cu dragoste la poet, printr-un Moment astral de Poezie. Așa că dragi contemporani, să păstrăm cu sfințenie Testamentul lăsat de el, și chiar dacă vremurile sunt apăsătoare şi par să ne acopere, este timpul să ne facem din cultură cetate, iar din poezie scut. TRĂIȚI ÎNTRU EMINESCU! SIMȚIȚI ÎNTRU EMINESCU! SCRIEȚI ÎNTRU EMINESCU! AURELIA RÎNJEA