Revista LUCEAFARUL DIN VALE Nr. 2/ 2023

SĂRBĂTOARE ÎN FĂURAR În luna Făurar, oamenii pregătesc uneltele aratului, (două săptămâni ferecă - două desferecă, ninge si plouă, îngheață și dezgheață, e ger și căldură). Se știe că luna februarie era închinată zeului împărăției subpământene Februs. Grecii numeau luna februarie Anthesterion. Luna Făurar este considerată începutul pregătirilor pentru muncile agricole. O lună capricioasă și nemiloasă, datorită fluctuațiilor de temperatură de la o zi la alta, spunându-se că noaptea îngheață tot, iar ziua se dezgheață. Tot conform tradiției, se spune că atunci când bufnița prin luna februar va cânta, e semn de primăvară timpurie; dacă vor cânta pițigoii veseli în luna lui Faur, în curând se va desprimăvăra; atunci când nu îngheață în februarie e semn de an mănos, pe când dacă e zăpadă pe ogor în această lună se întăresc semănăturile, viforele ce nu vin în Faur, se răzbună de Paști, dacă Făurar e vântos, vara va fi secetoasă. Dar una din sărbătorile tradiționale românești, celebrată în luna februarie, este Dragobetele, care marchează începutul primăverii și al anului agricol, al momentului în care natura se trezește la viață. O sărbătoare cu rădăcini foarte vechi, chiar de pe timpul dacilor, pentru care acesta era o divinitate asemeni lui Cupidon al romanilor sau Eros al vechilor greci. Dragobete mai este numit și Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, fecior chipeș și puternic, care aduce iubirea în casă și în suflet. Patron al dragostei și al bunei dispoziții, pe plaiurile românești, el e considerat fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică. La țară exista obiceiul ca fetele și băieții, de Dragobete, să se îmbrace în haine curate de sărbătoare și să pornească cu voie bună înspre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, pe care le așezau la icoane și le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau spre sat, fiecare atrăgând după sine câte un băiat și nu unul oarecare, ci acela care le îndrăgea. Dacă își prindea aleasa, acesta îi fura o sărutare în văzul lumii, sărutare ce simboliza legământul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici și celebra zicală „Dragobetele sărută fetele!", mult îndrăgită de fetele nerăbdătoare, care purtau în suflet speranța primirii a cât mai multor sărutări, menite să le aducă acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omătul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase și mai drăgăstoase. Tradiția populara mai spune că de Dragobete, când biserica creștină sărbătorește Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii își întrerupeau toate muncile, curățindu-și și aranjându-și însă casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însoțit de așa-numitele zâne Dragostele, ce le șopteau vorbe de amor îndrăgostiților. Fiecare avea grijă ca această zi sa nu îi prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. Tot de Dragobete se spune că păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Oamenii bătrâni țineau aceasta zi pentru friguri și alte boli. O sărbătoare a revigorării naturii, a vieții, a fertilității, așa că dragilor, să ne bucurăm de această sărbătoare, să face ca ea să dăinuie în tradiția poporului nostru și să ne iubim românește! Să transmitem copiilor noștri această bucurie, să nu-i lăsăm copleșiți de obiceiuri nehristice, pentru a le păstra spiritul curat și a aduce lumii un plus de frumusețe în cultura universală. AURELIA RÎNJEA