Revista LUCEAFĂRUL DIN VALE Nr. 3 / 2023

NICHITA – ARIPĂ DE ÎNGER Pentru el timpul nu e decât timp. Pentru el, copacii seamănă cu orele. L-am întâlnit de multe ori în drumurile mele prin semantica poeziei. Uneori îl văd în prima zi de şcoală cu şorţuleţul scurtat, fericit că nu mai poate fi confundat cu o fetiţă. Cu basc alb şi fundă albastră, ca drumul poeziei lui spre veşnicie. Alteori îl văd cum învaţă cuvintele să iubească până când silabelor începe să le bată inima. Din când în când o lacrimă cu ochi albastru se înalţă spre sferele nevăzute ale materiei metamorfozându-se în gând. O catedrală de cuvinte în care se plimbă cu Prinţul Tom într-o nocturnă astrală, de Chopin. Un fulger alb, alunecând peste drumul altor păsări, peste viaţa în formă de vis, ca glasul pianului străbătut de iubire. În mijlocul grădinii sărutând vişinul albastru, amestecă anticulori ţesând din ele curcubeu. Când deschide Antimetafizica un foc de artificii se răsfrânge peste cărămizile Universului, în formă de litere. Le cântăreşte în mâini precum boabele de grâu. Dincolo de stelele aburinde risipeşte dezordinea separând din neant poezia. La masa lui, Dumnezeu priveşte cum scrie cu pana de vultur, cum necuvintele iau formă de lumină, se strâng în cercuri, apoi se desprind locuindu-i pe oameni. Pulsează şi ninge privirea de înger până dincolo de lume dăruindu-ne apa vie desprinsă din liniştea întâmplării. Frunzele timpului fac poezia lui tot mai greu de explicat în alte cuvinte. O realitate convertită în esenţe rare, pătrunsă de vocaţia prieteniei, într-un pariu cu destinul, reflectat în diamantul limbii şi în milioane de inimi. Emoţia condensată în vers ne recuperează din braţele însingurării, din haosul care ne descompune. Nu mai pâlpâie nici o pasăre. Doar Spiritul lui, ca o aripă de înger, ne iubeşte şi înalţă. * Nichita ne spune:,,A vorbi despre limba despre limba română este ca o duminica. Atât de intimă că o pot considera Patria mea. Arta lui poetică a lui Nichita se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Nichita Stãnescu frenetic, iscoditor, cu nostalgia cuvântului total, acesta de negãsit în dicționare, însã deschizând zariști cosmice sau relevând genuni interioare. Privirea lui lunec lin de la cuvinte la necuvinte. „Poezia este o tensiune semanticã spre un cuvânt care nu existã, pe care nu l-a gãsit. Poetul creeazã semantica unui cuvânt care nu existã. Semantica precede cuvântul. Poezia nu rezidã din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artã a cuvântului, pentru cã nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusã. În poezie putem vorbi despre necuvinte; cuvântul are funcția unei roți, simplu vehicul care nu transportã deasupra semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacã o semanticã identificabilã numai la modul sintactic“. (Respirãri Respirãri, 1982, p. 173). Pentru el, „Poezia este ochiul care plânge / Ea este umãrul care plânge / Ochiul umãrului care plânge / Ea este mâna care plânge / Ochiul mâinii care plânge / Ea este talpa care plânge / Ochiul cãlcâiului care plânge / O, voi prieteni, poezia nu este lacrimã ea este însuți plânsul, plânsul unui ochi nevinovat lacrima ochiului celui care trebuie sã fie frumos, lacrima celui care trebuie sã fie fericit.“ Nichita – ne-a schimbat perspectiva prin care vedem poezia, care e un fenomen care se manifestă mai mult sau mai puțin în toți oamenii oameni. Ea nu îți poate fi furată. Prin ea aduci acestei lumi o picătură de sensibilitate, de umanism. Fiecare poet are vocea lui, măsura lui, prin care spune ce are el de spus. Pentru el, Poezia nu e artă, este viaţă, însuşi sufletul vieţii Nichita - un MARE POET, un OM care a iubit și a visat… până a devenit ÎNGER! AURELIA RÎNJEA