A MAI RĂMAS SPERANȚA Povestea iubirilor continuă în volumul IV, TOATE IUBIRILE MOR, Kessy Ellys Nycollas prezentându-și poetic pledoaria pentru viața trăită demn și frumos, în iubire și în credință. În viziunea ei, viața este un joc de cărți, un joc într-o arenă, un joc neprevăzut, o întâmplare, în care ar trebui să punem preț pe sentiment. Poeta se regăsește într-o toamnă arămie, o toamnă a nemuririi, în care scrie „poemul tăcerii”, în „zbaterea frunzelor pe ram”, (La mine acasă). Lupta dintre minte și inimă încă se dă, dar cântecul inimii trece „în plânsetul viorii”, (Plânsul viorii sau cântecul inimii). Poeta ne prezintă modul nostru al oamenilor de a iubi: firesc, sublim, astral, absent, banal, inconștient, „Însă oricum ar fi iubim frumos”… „Fiindcă iubirea ne dă forţa / Când stă aprinsă ca o torţă!” (Variantele iubirii). Poeta ne atrage atenția asupra comunicării dintre noi și a sentimentelor recunoscute și destăunuite, a iubirii oferite, ce constituie o terapie a sufletului, de care toți aven nevoie. Întâlnim imagini construite frumos: noaptea „așterne stele-n pat” (Când vrei se poate) sau „dorul din mine / Va trece asemeni zilelor de post!” (Uneori îmi este dor) ori „tăcerea ca un scut” (Şi de-ai mai vrea să vii). Frumoasă este și întâlnirea cu Dumnezeu, care îi spune „Te rog ca tu să fii mereu şi blândă şi înţeleaptă / Aşa cum ai fost totdeauna,”. (Plimbare de seară) (vis). Drumul spre fericire o poartă în trenul vieții, dar acesta e presărat cu iluzii cu decepții și incertitudini: „De foarte multe ori, în viaţa asta toată / Urcându-mă-ntr-un tren, am ocupat un loc / Cu inima rănită şi mintea-n volburată / Speram că mă va duce spre noroc!”… „Şi mă gândeam în sinea mea că undeva în lume, / Cu siguranță-mi voi găsi un loc, / În care să îmi pot trăi povestea de iubire, fără nume, / Pierdută undeva”… pe drum(Spre fericire). Ca valurile unei mări, oscilează între real și ireal, între reverie și vis, în care „Tu eşti Soare! / Eu sunt Lună / Niciodată împreună... / Amândoi umblăm hai-hui / Fiecare în lumea lui”( Eu sunt Lună). Ne îndeamnă să vedem frumoasul acolo unde este și să ne bucurăm: Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / De ştii să vezi ce e frumos! / Zâmbeşte, zâmbetul te face / Să fii un suflet sănătos... „Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / Şi atunci când tu iubeşti şi eşti iubit!”(Zâmbește!). Face referire la menirea femeii pe pământ, „uneori iubită”... „însă de multe ori nici respectată!” și i se adresează: „Femeie dragă, fiinţă luminoasă! Fii mândră de ceea ce eşti pe acest pământ” (Femeie!), trimite mesaje către divin și-și așterne gândurile în poezie. Aspiraţia sa către perfecţiune, ca o apoteoză a fiinţei sale spre desăvârşirea adevăratei armonii, precum cei doi aştri înlănţuiţi de dorul divin, Soarele şi Luna, o conduce către atingerea dimensiunii ei spirituale. Dragostea, ca putere divină, nesfârşită, o înalţă aspirând să facă din două fiinţe una singură, perfectă, un pas în încercarea de a vindeca lumea de cumplita degradare spirituală şi morală. Prin această asceză, neputinţa tradusă prin suferinţă, golul care doare, face ca toată energia ei să poată transcende frontiera dintre Eu şi Non - Eu, dintre Eu şi Tu către unitate, o căutare de sine, în faţa căreia semenii privesc orbi în lumea desacralizată de azi, ne întrezărind drumul spre căutarea Adevărului Suprem, ca unică salvare de la nefiinţă. Iată cum, în acest volum, poezia devine panaceu pentru trăirile poetei, pentru zbuciumul lăuntric, un pământ în care confesiunea poetei își croiește albie, în care cununia „e doar în cer, dar fără acte”, numele fiind chiar pseudonimul poeziei sale, (Nycollas), toate în hazardul vieții, în care își poartă trăirile și dorurile în „grădina de vise” (De ce nu râzi). Impresionat este poemul „Balada unei femei”, unde prezintă soarta femeilor în lume, neprețuite suficient, dar concluzia este demnă: „De eşti femeie să fii mândră / Că poţi să aduci din viaţa ta / O altă viaţă pe pământ / Iubeşte şi nu regreta!” Un frumos joc de cărți, un joc ca în viață sau precum viața, în care pe rând unul pierde, altul câștigă, dar în final iubirea triumfă, „speranța” fiind cartea de joc care le rămâne (Jocul iubirii). Un adevăr uitat și plăpând răzbate însă din începuturi până la noi: Femeia poartă în ea misterul Creaţiei şi al Fiinţei. Spiritul ei divin deține cheia spre înţelegerea şi dăinuirea lumii. Înălţată pe altarul devenirii, ea ascende din noaptea timpului şi luminează cealaltă parte a creaţiei. Cu aripile sale, readuce ca o stare de graţie, copilăria lumii. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ea există cu adevărat, trasează calea spre Sine și ajunge să-şi descopere dimensiunea fiinţei sale adevărate. Valori pe care civilizaţia modernă le-a uitat, ignorând faptul că ea, femeia, fiind condusă mai mult de intuiţie şi emoţie, decât de intelect, ar putea să-şi asume responsabilitatea acestei lumi. Ea tatonează lucrurile în lumea ei profundă, cosmică şi fără limite. Găsim în acest volum, o terapie a sufletului, o revelaţie a iubirii adevărate, printre săgeţile zeului Set, ce ajung până azi amintind de înţelepciunea egiptenilor de a venera femeia, de a crede în Legea primordială a iubirii, în puterea şi binecuvântarea ei. Personal cred că iubirile se întorc de fiecare dată sub altă formă. Important e să iubești și să dăruiești! Mulțumim autoarei pentru această poveste minunată, despre oameni și pentru oameni de toate vârstele și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA