A MAI RĂMAS SPERANȚA Povestea iubirilor continuă în volumul IV, TOATE IUBIRILE MOR, Kessy Ellys Nycollas prezentându-și poetic pledoaria pentru viața trăită demn și frumos, în iubire și în credință. În viziunea ei, viața este un joc de cărți, un joc într-o arenă, un joc neprevăzut, o întâmplare, în care ar trebui să punem preț pe sentiment. Poeta se regăsește într-o toamnă arămie, o toamnă a nemuririi, în care scrie „poemul tăcerii”, în „zbaterea frunzelor pe ram”, (La mine acasă). Lupta dintre minte și inimă încă se dă, dar cântecul inimii trece „în plânsetul viorii”, (Plânsul viorii sau cântecul inimii). Poeta ne prezintă modul nostru al oamenilor de a iubi: firesc, sublim, astral, absent, banal, inconștient, „Însă oricum ar fi iubim frumos”… „Fiindcă iubirea ne dă forţa / Când stă aprinsă ca o torţă!” (Variantele iubirii). Poeta ne atrage atenția asupra comunicării dintre noi și a sentimentelor recunoscute și destăunuite, a iubirii oferite, ce constituie o terapie a sufletului, de care toți aven nevoie. Întâlnim imagini construite frumos: noaptea „așterne stele-n pat” (Când vrei se poate) sau „dorul din mine / Va trece asemeni zilelor de post!” (Uneori îmi este dor) ori „tăcerea ca un scut” (Şi de-ai mai vrea să vii). Frumoasă este și întâlnirea cu Dumnezeu, care îi spune „Te rog ca tu să fii mereu şi blândă şi înţeleaptă / Aşa cum ai fost totdeauna,”. (Plimbare de seară) (vis). Drumul spre fericire o poartă în trenul vieții, dar acesta e presărat cu iluzii cu decepții și incertitudini: „De foarte multe ori, în viaţa asta toată / Urcându-mă-ntr-un tren, am ocupat un loc / Cu inima rănită şi mintea-n volburată / Speram că mă va duce spre noroc!”… „Şi mă gândeam în sinea mea că undeva în lume, / Cu siguranță-mi voi găsi un loc, / În care să îmi pot trăi povestea de iubire, fără nume, / Pierdută undeva”… pe drum(Spre fericire). Ca valurile unei mări, oscilează între real și ireal, între reverie și vis, în care „Tu eşti Soare! / Eu sunt Lună / Niciodată împreună... / Amândoi umblăm hai-hui / Fiecare în lumea lui”( Eu sunt Lună). Ne îndeamnă să vedem frumoasul acolo unde este și să ne bucurăm: Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / De ştii să vezi ce e frumos! / Zâmbeşte, zâmbetul te face / Să fii un suflet sănătos... „Zâmbeşte, viaţa e frumoasă / Şi atunci când tu iubeşti şi eşti iubit!”(Zâmbește!). Face referire la menirea femeii pe pământ, „uneori iubită”... „însă de multe ori nici respectată!” și i se adresează: „Femeie dragă, fiinţă luminoasă! Fii mândră de ceea ce eşti pe acest pământ” (Femeie!), trimite mesaje către divin și-și așterne gândurile în poezie. Aspiraţia sa către perfecţiune, ca o apoteoză a fiinţei sale spre desăvârşirea adevăratei armonii, precum cei doi aştri înlănţuiţi de dorul divin, Soarele şi Luna, o conduce către atingerea dimensiunii ei spirituale. Dragostea, ca putere divină, nesfârşită, o înalţă aspirând să facă din două fiinţe una singură, perfectă, un pas în încercarea de a vindeca lumea de cumplita degradare spirituală şi morală. Prin această asceză, neputinţa tradusă prin suferinţă, golul care doare, face ca toată energia ei să poată transcende frontiera dintre Eu şi Non - Eu, dintre Eu şi Tu către unitate, o căutare de sine, în faţa căreia semenii privesc orbi în lumea desacralizată de azi, ne întrezărind drumul spre căutarea Adevărului Suprem, ca unică salvare de la nefiinţă. Iată cum, în acest volum, poezia devine panaceu pentru trăirile poetei, pentru zbuciumul lăuntric, un pământ în care confesiunea poetei își croiește albie, în care cununia „e doar în cer, dar fără acte”, numele fiind chiar pseudonimul poeziei sale, (Nycollas), toate în hazardul vieții, în care își poartă trăirile și dorurile în „grădina de vise” (De ce nu râzi). Impresionat este poemul „Balada unei femei”, unde prezintă soarta femeilor în lume, neprețuite suficient, dar concluzia este demnă: „De eşti femeie să fii mândră / Că poţi să aduci din viaţa ta / O altă viaţă pe pământ / Iubeşte şi nu regreta!” Un frumos joc de cărți, un joc ca în viață sau precum viața, în care pe rând unul pierde, altul câștigă, dar în final iubirea triumfă, „speranța” fiind cartea de joc care le rămâne (Jocul iubirii). Un adevăr uitat și plăpând răzbate însă din începuturi până la noi: Femeia poartă în ea misterul Creaţiei şi al Fiinţei. Spiritul ei divin deține cheia spre înţelegerea şi dăinuirea lumii. Înălţată pe altarul devenirii, ea ascende din noaptea timpului şi luminează cealaltă parte a creaţiei. Cu aripile sale, readuce ca o stare de graţie, copilăria lumii. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, ea există cu adevărat, trasează calea spre Sine și ajunge să-şi descopere dimensiunea fiinţei sale adevărate. Valori pe care civilizaţia modernă le-a uitat, ignorând faptul că ea, femeia, fiind condusă mai mult de intuiţie şi emoţie, decât de intelect, ar putea să-şi asume responsabilitatea acestei lumi. Ea tatonează lucrurile în lumea ei profundă, cosmică şi fără limite. Găsim în acest volum, o terapie a sufletului, o revelaţie a iubirii adevărate, printre săgeţile zeului Set, ce ajung până azi amintind de înţelepciunea egiptenilor de a venera femeia, de a crede în Legea primordială a iubirii, în puterea şi binecuvântarea ei. Personal cred că iubirile se întorc de fiecare dată sub altă formă. Important e să iubești și să dăruiești! Mulțumim autoarei pentru această poveste minunată, despre oameni și pentru oameni de toate vârstele și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA

Kessy-Ellys Nycollas - TOATE IUBIRILE MOR- În căutarea fericirii-VOL III

SINCRONICITĂȚI ONIRICE

Volumul III, TOATE IUBIRILE MOR, al poetei Kessy Ellys Nycollas continuă povestea sa de dragoste, trecută prin filtrul înțelepciunii vârstei. Departe de persoana iubită, cu amintirile vii, se simte singură în univers, în vremuri amare, sperând reîntâlnirea cu îngerul sufletului său. Iubirea și de astă dată este foc aprins, este văpaie. Luna, Mediterana, vântul, zorii, însoțesc confesiunea ei profundă, declarațiile de dragoste, iubirea asumată care o locuiește și pe care o socotește ca „o hotărâre de la Dumnezeu” (Stau şi privesc). Ne vorbește despre gingășia și magia cuvintelor iubitului, ce-i aduce alinare, o urcă către stele și pe care îl vede un dar divin, „liniştea din rugăciune,... Eşti apa şi pământ / eşti secetă şi ploi / Eşti marea forţă / care nu dă-înapoi / Eşti cerul, vântul, luna / şi eşti un praf de stele”(Învață-mă să zbor). În volum întâlnim frumoase construcții estetice: „dorul își pierde în poezie rima” (Avem în stoc iubire) sau „În pumni coceam, / pâiniţele iubirii” (Eram tineri) ori sufletul se zbate-n trup, „ca apa între maluri” (Iubesc fiinţa ta). Poeta trăiește o poveste cu multe semne de întrebare, „Şi tot atât de multe sunt şi semnele de exclamare!”, (Lacrimi), o poveste pe care o vede „o minune”, pe care alege că prin scris să o dăruiască și altora: „Am scris cu lacrimi mari de dor şi vise, / Iubirea ce n-o pot spune-n cuvinte, / Despre a noastre întâlniri promise / Şi despre câte toate jurăminte!”... „Am sufletul cuprins de dor, dar tu nu ştii, / Că se alină-n vers de poezie, / Şi-şi scrie visele din nopţi pustii, / Pe multe coale albe de hârtie! (Azi scriu), dar se hotărăște să trăiască demn și singură. Se vede un vapor plutind pe-o mare liniștită, o liniște care o face să gândească profund: „a iubi, / Înseamnă să dai totul / sau nimic!” (Plutesc pe mare). Ne poartă în lumi onirice, în care își continuă căutarea iubirii, „un colț de rai” în care să-și trăiască iubirea (Nu cer dreptate). Dar Dumnezeu îi trimite o nouă iubire, prima rămânând închisă-n poveste. Cadrul florar, castani, trandafiri, salcâmi, maci, cicoare, flori de câmp, o alintă și-n entropia lumii, se vede prizoniera propriilor sentimente: „Acum îţi sunt alături şi-ţi voi fi mereu, / Nu pot schimba eu cu nimic dorinţa firii, / Mă voi lăsa, abandonată tot mereu, / PRIZONIERĂ-N BRAŢELE IUBIRII! (Plâng florile). În viață, învățăm lecții, închidem capitole și viața curge în ritmul pe care îl dorești. Dar important e să îți asculți inima! Sparge orice zid şi zboară / tot mai sus către înalt / Nu aştepta să stea vântul / sau ca să se facă cald! Ai mereu un timp prielnic / dacă vrei să-ţi atingi visul / Nu aştepta la niciunul, pentru zbor să-ţi dea permisul!”... ”Ce-a trecut e bun trecut, / pune totu-n amintiri”, (Zidurile vieții). Reculegându-se din frânturi de poveste, regăsindu-se pe sine afirmă:„ La mine-n suflet e atât de cald şi bine” (Nu am mai mult de declarat), poeta continuă cu o serie de poeme care ne invită la reflecții, la sincronicitățile din viață, la demnitatea de a trăi, încercând să înțeleagă ea, cât și noi, rostul vieții, în care, într-o confesiune profundă ne spune:„ Sunt vinovată doar / de prea mult dor şi de iubire, / Şi poate şi de faptul de-a fi eu! / Nu vreau la nimeni azi să cer iertare, / Iertarea am s-o cer lui Dumnezeu!” (Sufletul îşi caută un adăpost!). O muzică a sufletului, transpusă poetic în stări care amplifică tonalitatea scrierii, ca în final să-și găsească echilibrul lăuntric. Pe ţărmul nevăzut al întunericului poeta realizează că este femeia care aspiră la libertate, mai mult decât la orice, conștientizând că doar maturitatea interioară o ajută să-şi asume plenar această dimensiune. Poartă sădit în ea un sâmbure, o năzuinţă lăuntrică, de care depinde realizarea acestui vis pe care-l creşte în lumea ei abisală. Convinsă că libertatea interioară este adevărata libertate, caută intuitiv împlinirea într-o fiinţă, la fel de puternică şi independentă ca şi ea, cultivând darul statorniciei şi perspectiva optimistă asupra lumii, al iubirii necondiţionate şi al credinţei în spiritul universal ce-i locuieşte fiinţa. Cu sete de cunoaştere, cu deplină încredere în ea însăşi, în Sinele propriu, descoperă că libertatea şi independenţa nu trebuie să i le construiască nimeni, nici să i le accepte alţii, pentru ca sunt sădite şi cultivate de Sinele său. Statornicia banală n-o va ajuta niciodată să se descopere sau să trăiască unic şi adevărat cu celălalt, graniţele fiind nesigure şi vulnerabile. Nimic n-o va face să renunţe la visurile ei, în favoarea unei siguranţe domestice, în care s-ar risipi în lucruri minore ce i-ar întuneca mai devreme sau mai târziu existenţa. Independenţa sub toate formele ei îi păstrează echilibrul lăuntric, dându-i verticalitate, demnitate şi încredere în sine. Pentru ea timpul are valoare şi nu va putea trăi niciodată depărtându-se de ceea ce este. A-şi cunoaşte propria fiinţă, a o pune pe locul care merită, a-şi asuma responsabilitatea, independenţa, chiar şi singurătatea, o fac să descopere puterea divinului ce i-a fost hărăzit. Un stadiu ce depăşeşte „copilul etern”, pentru a deveni „etern feminin”. Pentru o astfel de femeie, pentru care intuiţia rămâne radarul ei interior, iubirea îi oferă înălţarea spirituală la care aspiră. Iubind, se cunoaşte pe sine şi pe celălalt, iar cunoaşterea dă siguranţă, o face să-şi asculte semnalele interioare, să stabilească limite. Un sincronism unic, de a se deschide în faţa lumii, de a-şi asculta Vocea lăuntrică, un ritm conştient controlat ce dă calitate, înălţime şi profunzime vieţii. Rezonăm și noi cu gândurile poetei și rămânem prinși în poeme, între reflecții, confesiuni și vise. AURELIA RÎNJEA

Kessy-Ellys Nycollas TOATE IUBIRILE MOR- Te mai aștept- vol II

Kessy Ellys Nycollas „Toate iubirile mor” Kessy Ellys Nycollas, în cea de-a treia sa carte „Toate iubirile mor” scrie o poezie uşor sentimentală dar de o maturitate deja vizibilă şi viabilă. Se lasă cu îndurerată plăcere, voluptate, în albia tradiţională a ritmului clasic, a rimei, a catrenului. Strofele sunt fie îmbrăţişate, fie împerecheate, fie încrucişate. Ce mai! Poeta e şi muzicală, adică auditivă şi picturală, adică vizuală. Câteodată, abordând cântecul şi romanţa, poeta demonstrează că posedă intuiţie, vocaţie şi arta „adevărului lăuntric”, rostit / ritualic-reveriant. Fiind o adeptă a rostirii directe, poeta nu ocoleşte poezia patriotică, iar tonul acesteia e verosimil şi capabil să deschidă dacă nu uşa, măcar fereastra sufletului. În dicţiunea acestor texte „apocaliptice”, Kessy Ellys Nycollas vehiculează verbul de stil. „Căutând iubirea” fie „din suferinţă” fie din „vise şi speranţe”. Prin angajarea limbajului în ontologic, poeta caută alinarea cathartică, iar din „gânduri abandonate” aspiră a reîntrupa himere „dintr-o lume în cealaltă” şi vice-versa, într-o manieră declarat postromantică şi postsimbolistă, eventual transmodernistă. Po(i)eticitatea din „Toate iubirile mor” (I+II) emană fireşă dintr-o etică ontologică, dintr-un „trăirism” febril şi tragic. Iar când devine „învăţă-turală” atunci se salvează – ea cu de la sine forţă, totuşi lirică – în transpoeticul vremurilor actuale în care drama, sacrificiul, devoţiunea, opţiunea decid textul. Cu o tematică emotiv-intelectivă deci, o ase-menea lirică, de confesiuni şi dicţiuni autobiografice, îşi găseşte, imediat, cititori, şi-i cucereşte rapid, întru-cât se adresează mai întâi inimii. Mie, personal cărţile autoarei Kessy Ellys Nycollas mi-au plăcut graţie stării lor Vibrotextuale. Încolo, sunt de acord cu poeta a cărei manieră ecriturală e congeneră cu aceea a Marietei Căprăruşi şi a Adinei Popescu ori a Marianei Popeangă Cornoiu. Viaţa e o luptă, poezia e un premiu al iubirii, pe calea poeziei e cumplit de greu, dar vine la timp şi mântuirea/ izbăvirea dar şi dezamăgirea cauzată de criticii elitişti. Ei, da, dar poeta nu se jeleşte, ca şi Livius Ciocârlie, şi scrie, la inspiraţie, negru pe alb, ca să nu-şi uite trecutul, prezentul, viitorul. Este „prizoniera fără de speranţă”, ca şi Iona în pântecul chitului care este limba română, în fiecare zi vrea să se schimbe ca şi Heraclit eleatul sub „luna stinsă” „la Mediterana”, pe malul căreia are reveria reînceperii a încă unui Erotikon (vezi „Un tânăr şi o doamnă”) căci iubirea nu moare niciodată, şi, odată cu ea, nici poezia. Ion Popescu-Brădiceni

NEGRU PE ALB O scriere pe foița sufletului, scrisă apăsat ca să rămână, să dăinuiască. În volumul II, TOATE IUBIRILE MOR, prefațat de Ion Popescu-Brădiceni, poeta Kessy Ellys Nycollas continuă pledoaria sa pentru iubirea adevărată, greu de găsit, dar mai ales de păstrat. Un „dor nebun” îi bântuie sufletul, într-un dialog continuu, printre oameni care uneori pot „fi buni și iubitori” (Oameni îngeri). Rememorează iubirea necondiționată pe care a trăit-o în copilărie, fiind nostalgică după acele vremuri, dar înțeleaptă peste timp, când ne spune unde să căutăm iubire: „ Nu încercăm niciodată / S-o găsim în mintea noastră! / Și în inima ce poartă / Iubirea adevărată!”... „Căutați în voi iubirea. / Dragii mei... CĂUTĂTORI! / Ea e trează și așteaptă! / Vreți iubire... nu comori! (Căutând iubirea). Împăcată cu singurătatea, constată „că libertatea, / E frumoasă” (Din suferință) și dintr-un joc banal pot pierde „Tot ce-ar putea real să fie, / în lumi de ireal!” (Nu ai putea să-mi fii iubit). Marea, luna, vântul, faleza, ploaia, îi sunt aproape, rezonând în trăiri, ea așteptând răsăritul, „Cu speranță în Dumnezeu” (Clipe trecute...). Dorul capătă dimensiuni de la mundan la celest: „Mi-e dor de lume și de sat”,... „Mi-e dor de-o sărutare!”... „Mi-e dor de mine și de noi”,... „Mi-e dor de soare și de mare”,... Mi-e dor de-o stea ce strălucește, / Mi-e dor de-un ÎNGER / care mă iubește”, (‘Mi-e dor de-o îmbrăţişare). Bântuind prin lumi paralele, „Eu în lume, tu în vis” (Eşti icoana mea), cei doi se caută. Vrajă, fior, stele aprinse, lacrimă, creează un ambient idilic, în care deseori poeta stă de vorbă cu „Bunul Dumnezeu” (Se pare că am obosit). În oceanul ei de iubire, o zbatere ca un flux și reflux, încearcă să restabilească liniștea și echilibrul lăuntric, iubirea urmărind-o ca o umbră. Stringuri de dor întrețin amintirile vii, trandafirii înfloresc, iar „poemele iubirii” prind viață: „Tu eşti cei mai frumos şi blând / din tot ce mă-nconjoară, / Cu tine-n suflet şi în gând / adorm seară de seară, / Cu tine primăvara / înfloresc toţi trandafirii, / Cu tine am scris şi voi mai scrie încă, poemele iubirii”... sau „În palma ta mereu se alină / neliniştile din cuvinte / În ochii tăi vedea-voi / iar iubiri nemărginite, / În glasul tău voi auzi / cuvintele de dor, / Te voi păstra mereu în suflet”,(Oricând voi fi). Dar, când Dragostea devine Poezie, atunci ea se transformă în rugăciune și capătă valențe cosmice. În Poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că Poezia face parte din raiul din suflet. Iubitul, prinț sau ghiocel, ea, floare sau nesfârșită mare, printre neliniști din cuvinte, poartă primăvara din suflet, care îi redă speranța revederii. Scriere negru pe alb, într-o muzică în surdină, pe clapele albe și negre ale unui pian, în care poeta se vede „Prizonieră pe viaţă, / Prinsă-n lanţuri şi tăcând!”... într-o iubire „fără de vină” ... „În dragostea acestei inexplicabile iubiri / Sunt prizoniera ta fără speranţă / Şi posesoarea unor splendide trăiri / De care nu-mi va părea rău în viaţă! (Prizoniera fără speranţă). Iubește intens și aprins și ne îndeamnă pe toți s-o facem, iubirea fiind „de Dumnezeu lăsată și îngăduită” ... „Iubiţi, nu mai suferiţi, / că nu faceţi vreun păcat! / Căci iubirea pe pământ / tot Dumnezeu a lăsat / Suferind nu construiţi, / al smereniei palat!”... „Dac-aţi şti să vă iubiţi / fericiţi aţi fi în toate / Şi precis n-aţi mai gândi / nici o clipă către moarte, / Fețele v-ar râde-n soare, / sufletele ar radia / Pe pământu-ntregii lumi / doar iubirea ar prima!”(Un tânăr şi o doamnă), iar viața este și rămâne o poveste ce va continua s-o scrie împreună cu cei pe care-i iubește. Construcții poetice care surprind plăcut: „Ne pierdem, / cum se pierde, / luna-n dimineață”, (Ne pierdem și ne regăsim), să-noți / prin dune de nisip” (Cum să trăiești) sau liniștea ce sparge „ale lumii, ziduri” (Un tânăr şi o doamnă). Ea construieşte magic fiinţa iubită, pe care o plasează în centrul universului ei şi cu care treptat se identifică, refuzând să trăiască sub vălul siguranţei aparente, ce ar schimba centrul propriului univers, conştientă că, simbolic, doi aştri legaţi nu pot zbura împreună. Iubirea de sine, profundă, conştientă de divinitatea ce o locuieşte, o face să meargă înainte, cu încredere în ceea ce i-a dat Dumnezeu. O fiinţă cosmică, puternică, cu recunoştinţă pentru darurile ei. Iubirea ei conştientă, infinită şi necondiţionată, o înalţă şi o conduce să depăşească dragostea emoţională ce oscilează între dependenţă şi ataşament, între lipsă de obiectivitate şi neîmplinire. Este actriţa propriei vieţi. Doar ea alege cine intră în viaţa sa, iar dacă vreodată lasă impresia că e altfel, o face conştient, ascultându-şi inima. Își asumă cu demnitate singurătatea și descoperă lăuntric că este puternică și înțeleaptă. Fericirea adevărată nu ține de ceva din afară. Fericirea o caută înăuntrul ei. Trebuie să fii fericit în primul rând tu cu tine. Devino iubire, ca să aduci iubirea și asta într-o armonie divină, în această lume atât de săracă în iubirea adevărată. Important este cine trăiește visul împreună cu tine. Sub aripa protectoare a credinţei, poeta știe că iubirea purifică şi desăvârşeşte, descoperă şi creează, dezvoltă un simţ acut al realităţii ce o face să trăiască amplu şi la alte dimensiuni fiecare clipă, fără a renunţa la acest ţel şi a se pierde în coborâşurile vieţii. O însoțim în aventura sa spirituală, care ne încântă poetic și alături de care devenim, fără să vrem, buni interlocutori ai autoarei. Așteptăm continuarea poveștii! AURELIA RÎNJEA DRAGOSTEA este ETERNĂ, iubirile mor… Autor: Academician, doctor în filologie, consultant în educație, critic literar- Valentina Moroșanu KESSY ELLYS NYCOLLAS- o imensă sete de a se exprima, prin excelență își găsește albia, precum un râu năvalnic de munte, o ieșire- după multe cotituri ale vieții și mișcări tectonice ale gândului, după ruperea unor zăgazuri arhipline; o direcție spre Dragoste curată, frumoasă- numită viață umană- de curgere către mare, numită- Viață; către marea-oceanul Poeziei, acolo, unde se adună toate râurile, toate gândurile, toate începuturile și finalurile unei curgeri continuie– omenirea. Toate faptele de cultură întâmplate, oarecum intempestiv, după eliberare din labirinturile sufletului, desprinse din inima conștientă a eternității, prin intenția revelatorie a gândului nescris, pentru înalta conștiință de neam și limbă, la care ajung, mai devreme sau mai târziu marele spirite; Poezia, D-nei, KESSY ELLYS NYCOLLAS- impresionează, încălzește inima, adună oamenii, deschide imaginar sau real- uși ale gândului, privesc spre necunoscut cu reținere, servesc imbold de cumințenie și pace, fixează tipare frumoase de comportament, sfaturi înțelepte: „Să nu mă lași iubire,/ să-ți spun, tot ce gândesc,/N-aș vrea să fii surprins/ și nici să amăgesc./…Te rog să îmi lași drumul,/ cuminte, un zălog,/Promit că într-o zi,/la tine am să mă întorc !”, (Poezia „Să nu mă lași să spun ce simt”). Fireasca trebuință a omului de a cugeta, de a intui, de a descoperi, de a cuprinde neînțelesul, depărtarea, de a triumfa prin ideile mari în gândurile Poeziei este o probă a Bunătății umane, ce se verifică prin propria noastră existență, raționare: real sau ireal: „Când două mâni se unesc/ Atât de simplu și firesc/ Răsare soarele pe cer/ Și totu-n jur pare mister!/ Când două mâni se împreună/ Seara sub licărul de lună/ Tot Universul ispitesc/ Șoptindu-și tainicul iubesc !”, (Poezia „Când două mâni se unesc”). Dorul născut din cuvânt, din însăși esența miezului tainic al sunetului, al tăcerii, deschide aripile imagi-nației: cauză, esență și criteriul poeziei cu forma posterioară și arbitrară a versului, în care se îmbracă mlădios și melodios, o ,,imagine pură” numită „ideea poetică”: „M-a cuprins un dor nebun,/ Însă cui și ce să spun?/ Fiecare-i cu ale lui,/ Cui îi pasă dacă spui?...Căci iubirea îl ridică/Cât mai sus către divin/Și cu glas duios, mă roagă/ Ție mereu să mă-nchin.”,(Poezia „M-a cuprins un dor”). „Mi-e dor de tine IUBIRE!/Mi-e dor zi după zi,/în fiecare clipă./Dar sigur într-o zi/ din nou ne-om regăsi,/Și sta-vom mână-n mână…/în ochi ne vom privi,/Și mulțumind continuu,/ pentru fiecare clipă!”, (Poezia, „Îmi este dor de tine, iubire”). Dezamăgirea, neliniștea, regretul, tristețea sunt niște momente din viața umană ce definesc creșterea spirituală și dezvoltă intuiția, întăresc imunitatea gândului: „Nu fi dezamăgită, draga mea/ Și mâine va fi tot așa./Cu capul sus și gânduri bune/ Vei trece mai ușor prin lume.”( Poezia, „Nu fi dezamăgită”). „Trece trenul vieții,/ în el sunt și eu./ Trece, nu se-ntoarce,/ dar nu-mi pare rău./Chiar de-o clipă scurtă,/ tu ai fost al meu/Te voi purta în suflet,/ mereu și mereu !”, Poezia, „Am jurat”). „Tu mi-ai produs suferință,/Căutând adeseori,/Să mă faci să-nțeleg,/ Că eu sunt cu capu-n nori!”,(Poezia „Din suferință”). Trăind într-o realitate „duble face”, în care obiectele și sentimentele coexistă cu reprezentările lor, poetul poate alege oricând un sens al poeziei, poate să creeze un sentiment aparte ca trăire sufletească, povestindu-l în versuri cititorului: „Oricât de grea îți pare viața,/ Să nu îți pierzi nicicând speranța./ Că-ntotdeauna lângă tine,/ E cineva ce te susține. Iar Dumnezeu învârte roata/Și într-o zi, îți schimbă soarta./E important ca tu să vezi,/Și în puterea lui,/Oricând să crezi.”, (Poezie, „Ascultă-ți inima”). „Stau adesea eu cu mine,/ La taifas în prag de seară,/Și mă-ntreb cum de mi-e bine?/Când viața e grea și amară !”, (Poezia „Fără griji”). Ambiția secretă a poetei este aceea de a analiza, a surprinde, realul proaspăt, nealterat de fantasmele depozitate în memoria culturală: „Ne pierdem,/cum se pierde,/luna-n dimineață,/Și cum se pierde soarele/în pragul serii!/Ne pierdem pentru că/ ne-a îndepărtat viața,/Așa cum puful păpădiei/se pierde-n vântul primăverii!”, (Poezia, „Ne pierdem și ne regăsim”). „Te port la mine-n suflet,/ca pe o comoară,/Pe care o privesc/(cu bucurie-n) fiecare seară,/Te port în trupul meu, și-n sânii albi,, rotunzi,/Și te păzesc cu grijă,/de „lupii” cei flămânzi.(Poezia, „Te port în suflet”). Textul poetic se autoscrie în procesul practicii semnificative, autoreflectându-se neîncetat în dimensiunile trăirilor sufletești și viață: „Nu știu de-ai observat,/(de-ai fost în stare), Că oamenii care iubesc/Să fie tineri totdeauna! Ei au puteri în brațe/ și opresc furtuni de soare,/ Pe umerii lor poartă grija/tuturor, fără-ncetare!/ Cel ce iubește este bun și tare,/Iar cu putere, apără orice lege,/Și sufletul din el este mai mare,/Doar că puțini îl poate înțelege.”,( Poezia ,,Când iubești”). „Dacă eu aș fi pământ,/tu o floare aș vrea să fii,/Să îți simt mireasmă dulce,/când înflorești zi de zi./Dacă eu un vânt aș fi/ tu o stea în galaxie,/Aș bate așa de tare,/steaua să-mi cadă pe iie.”,(Poezia, „Dacă aș fi pământ”). Dragostea este eternă,… iubirile mor! Și totuși, discursul simfonic al dragostei, apropierea dintre două inimi, drumul familiei prin conștiința vieții, renăscând sentimentele frumoase și nobile, transformă viața în vise și versuri, dorințe și trăiri, lumini și umbre: „Ce este dragostea muiere?/ E-un lung prilej pentru durere./ Oricâte lacrimi ai vărsa,/ tot nu-i ajung,/ Și tot mai multe cere.”,(Poezia „Ce este dragostea?”). „Cum ai putea trăi frumos,/ fără iubire?/Când viața asta/ e așa de grea?/Iubirea îți trezește amintire,/Cum ai putea să trăiești oare,/fără ea?”,( Poezia, „Cum să trăiești ?”). Misterul Dragostei, fiorii privirilor, cântecul inimii, emoțiile sufletului, cunoașterea tainelor iubirii se întrunesc în noțiunea- Dragoste, ce apropie și înfrumusețează viața umană: „M-ai văzut ca pe o floare,/ plină toată de parfum,/ Și-ai crezut c-am apărut,/ din senin în al tău drum./ Eu însă eram ca marea,/ plină toată de mister,/ De dorințe și de vise,/ care după o vreme pier !”; (Poezia, „Eram ca marea”). Teritoriul dintre vis și realitate, abundența de semnificații și expresii, realizează un pod de legătură a cunoașterii intuitive, involuntare, dispersate în versuri semnificative, forme de expresie, libertate a exprimării, imagini poetice inedite, simboluri ale cadrului natural, verificate de propria noastră imaginație: „Simt capul cum mă doare,/ de dorul tău, nebun./ Aș vrea să fii alături/ și multe să îți spun./ Știu însă că zadarnic,/ mă zbat, mă chinuiesc,/ Că orice aș face,/ mi-e greu să te-ntâlnesc !”, (Poezia, „Cana cu cafea”). Visele împlinite sau neîmplinite, frumoase și înălțătoare, amintirile, expresivitatea cuvântului ce trezește fiori prin imaginile artistice, stările semnificative, multitudinea de forme artistice, transformarea teoriei în literatură, mecanismele producerii textului poetic prin imaginile vizuale și imaginile auditive, determină permanenta experiență expresivă a iubirii ca motiv central: „Te-am visat de multe ori,/ stând pe dig și pescuind… /Ud și gol până la brâu/ de iubire suspinând!/ Și privind în lungul plajei/ plin de dor și de-amâgire…/ Așteptând cu disperare,/ o iubire ce nu vine!”, (Poezia, „Te-am visat”). „Astrul nopții fără tine,/ pe cer n-ar mai străluci/ Și nici soarele în zi,/ printre nori nu mi-ar zâmbi!/ Amândoi și-ar căuta,/ un ungher să se ascundă/ N-ar mai trimite în lume/ căldura, lumina sfântă!”,(Poezia, „Nimic nu ar mai fi”). „Aș vrea astăzi să mă schimb/ sau să mă dezbrac, de tine!/ Fiindcă simt că mă sufoc/ și să plâng mereu îmi vine…/ C-a uitat cum să iubească/ al tău suflet chinuit…/ Care stă să-și amintească/ că-n trecut a fost rănit!”, (Poezia, „Aș vrea astăzi să mă schimb”). Temele ce definesc frumusețea creației poetice a Doamnei, Kessy Ellys Nicollas, se configurează prin deschidere creativă maximă: dragostea, dorul, depărtarea, credința, drumul, plecarea, dorința, visele, viața, iubitul, gândurile, clipa, regretele, neputința, anotimpurile, uitarea, iluziile, speranța, eternitatea. Laitmotivele se încadrează în subtilul versului prin: gânduri, tăcere, univers, pământ, distanță, așteptare, visare, aripi ale cuvântului, divinitate, dor, dimineți, amintiri, promisiuni, trenul vieții, amurg, căutare, suferință, fericire, respect, încredere, lacrimi, întoarcere, ploaie, zbor, spini, alinare, soartă, suflet, nemurire. Imaginile artistice desăvârșesc haina versului prin strălucirile expresiilor: sârmă de argint, voalul de mătase, palma-nferbântată, glas duios, obrajii-nbujorați, asemenea umbrei, privirea rece, trenul vieții, oamenii îngeri, bucuria inimii, căutând iubirea, cicatricile din suflet, lupii cei flămânzi, poarta sufletului, norii albaștrii, frumoase amintiri… Limbajul artistic se îmbină armonios cu trăirile lăuntrice ale Eu-lui liric, ce își pune o sumedenie de întrebări, actor fiind pe scena vieții: „Fac ce fac și mereu intru,/ tot prin uși fără ieșiri,/ Și mă lovesc la tot pasul/ de frumoase amintiri.” (Poezia, „Gânduri abandonate!. 09.06.2023

Kessy-Ellys Nycollas TOATE IUBIRILE MOR - împreună- VOL I revizuit

Toate iubirile mor, Doamna Kessy Ellys Nycolas, sub un complicat pseudonim sub o complicată și misterioasă sem-nătură, a scos de sub tipar volumul I de poezii, ,,Toate iubirile mor” pe o distanță de 236 de pagini scriitoarea preamărește iubirea și imaginea ei, când reală, când ireală. Cu talent, versificație ușoară și multă îndemâ-nare artistică, inima ei dornică de a fi iubită visează scriind și este capabilă să trans-forme realul într-o fascinație, iar absurdul inexistent în cele mai fierbinți clipe de iubire, în care se oglindesc la superlativ trăirile sale, bucuriile și durerile, neînțelese de un partener închipuit sau în carne și oase. Primul contact cu poezia ,,Luna plină” a autoa-rei m-a trimis la Eminescu, la poezia ,,Lacul.” Cu poezia ,,Lacul” am dat examen de admi-tere la teatru, alături de ,,Tirada nasului” de Cyrano de Berjerac. M-a frapat versificația, cu tot atâtea silabe. Autoarea: Când cerul plin de stele, luna pli-nă a răsărit, Tu m-aștepți lângă izvor și îmi spui:bine-ai venit!„ Eminescu: Dar nu vine singuratic în zadar aștept și sufăr, /Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr... /Ea din trestii să răsară și să-mi cadă lin la piept.„ Și ,,Să mă strângi ușor de mănă, la piept mi te cuibărești, / Te îmbrățisez cu drag, simt că-n brațe mi te topești.„ În plină noapte când scriu cele ce urmează, după ce am citit volumul ,,Toate iubirile mor” necunoscând viața autoarei gândesc că majori-tatea poeziilor, ar fi scrise în anii adolescenței când și dacă mi se flutură un vapor și eu și scriitoarea ne gândim cu totul în altă parte sub un acoperiș de sărutări care trezesc iubirea de câteva ori în fiecare pagină a cărții. Începutul cărții are asemănător o versificație eminesciană. Cu cât te cufunzi în preocupările adolescentinei Kessy-Ellys Nycollas, indiferent de vârsta la care a scris sensibilele poezii de dragoste, iubire și dor, autoarea are propriul drum în versificație, ritm și rimă. La un moment dat în sufletul ei ninge și e ger, se dorește iubită de un suflet ales, alături, indife-rent dacă este frig sau ploi. Pornind de la real autoarea versurilor aspiră la ireal. Deseori omul se află singur într-o societate care îi întoarce spatele, pentru singurul motiv că indi-vidul nu vrea să meargă în aceeași direcție cu ea. Singur se cufundă într-o iubire în care crede că se găsește salvarea; totuși un singur strigăt ar pu-tea să-l salveze din această singurătate: ,,Vin-o Doamne!” Poeta Kessy-Ellys Nicollas este o fire deli-cată și cu ochi limpezi – adevărate izvoare de dulceață și dezmierdare, are un fel al său de a fi părând că se poate preface într-o clipă, din firava și gingașă, într-o aprigă și temută îndrăgostită ce se poate afirma cu tărie: ..,,Iubirea te înalță, îți dă puteri nespuse,/ Îți umple viața toată de speranțe și de vise.../ În umbra ta, că ești bărbat, nu crede tu că stau,/ Sunt mândră și orgolioasă indiferent ce o să iasă.” Versificația ușoară pe măsura unui îndrăgostit, care și defectele iubitului le vede calități. Printr-o delicată inspirație, cu un bogat fond sufletesc, personal, plin de armonie stilistică, printr-o subtilă percepție senzorială și printr-o caldă înzestrare umană a reușit să redea în 236 de pagini de poezie ,,Toate iubirile mor”, senti-mente frumoase și nobile față de iubirea ce va fi cuprinsă în mai multe volume de poezie. Nu pot afirma, cu mâna pe conștiință, că ceea ce tratează autoarea, iubirea împărtășită sau în aș-teptare, sunt noutăți, sunt vechi de când lumea și le întâlnim la tot pasul. Ce pot confirma, după ce am cunoscut pe autoarea poeziilor ,,Toate iubirile mor” este că, în poezie ca și în dragoste și iubire, are un umblet blând, părând că poate lesne călca pe creațiile poetice ca pe un strat de flori fără să le strivească. În ansamblul lor poeziile (zbaterile în ghearele iubirii) pot fi caracterizate drept o expresie origi-nală cu pregnantă culoare tinerească (deși iubirea nu are vârstă) personală a marilor motive ce domină gândirea liberă a timpului nostru, între doi îndrăgostiți care deseori împing realul într-o benefică visare. Cartea polarizează cititorii și îi atrage cu o mare forță de iradiere emoțională într-o gândire pozi-tivă asupra naturii omului. ,,Toate iubirile mor” reprezintă o ușurare a ini-mii ce se leagănă în propriile suspine. Sunt revăr-sări gingașe și melancolice ale sentimentelor și gândurilor unui suflet ce se lasă în voia inspira-țiilor sale vagi. Poeta reușește să transmită în mod nemijlocit altora propriile sale impresii. În poezii primează o experiență personală și un amplu studiu psihologic în versuri, într-o ver-sificație ușoară, demnă de invidia altor autori. Cojocaru Vergil – Cover 30.08.2016

DOR DE VIAȚĂ Provocator titlul volumului TOATE IUBIRILE MOR, prin care scriitoarea Kessy-Ellys Nycollas ne invită la un dialog cu noi înșine despre acest minunat dar divin, IUBI-REA. Volumul este dedicat unor ființe speciale din viața sa, membrilor familiei, celor cu mintea deschisă, cu recunoștință față de cei care i-au fost alături, dar și față de Creator, pentru inspirația dăruită. Jurnalul de început, deja ne introduce în atmosfera iubirii, care i-a pătruns întreaga ființă și pentru care îi mulțumește lui Dumnezeu, pentru sentimente recunoscute, în care Iubirea învinge. Elemente picturale precum luna, izvorul, pajiștea înverzită, alteori marea, creează decorul potrivit Edenului iubirii. Versurile curg fluent, firesc, cu sinceritate debordantă, poeta considerându-se creația lui Dumnezeu. Iubirea e un foc veșnic, un elixir, o iubire nebună, care i-a pătruns în toate „colțurile sufletului” (Ești tot ce am). Un zbucium lăuntric, o căutare continuă care ne însoțește și ne acapa-rează. Uneori poeta se vede un copac ce-și caută solul unde să se stabilească și să rodească, pătrun-să de un mare „dor de viață” (Un copac uitat de lume). Cu contratimpi și sincope, viața nu îi aduce în cale totdeauna ființa potrivită, e plină de mister sau aripi frânte, ca într-un joc din copilărie Apă – Foc, dar „Toate iubirile mor… rând pe rând… / Și de fiecare dată are loc un nou început. / Însă în urmă privim tot mereu regretând, / Plângând o iubire rămasă undeva în trecut. / Ne cheamă din urmă, mereu și mereu” (Toate iubirile mor). Alteori, se vede „un melc ce cară-n spate / Casă grea și doruri multe” (Într-un loc) sau Prințesă alături de un Prinț. Este adepta clipei trăite din plin, într-o po-veste fără sfârșit, „Iubirea nu este păcat! Iubește, că e sfânt!”... „Iubirea te înalţă, îţi dă puteri nescrise. / Îţi umple viaţa toată de speranţe și de vise. / Îţi dă fiorul sfânt de înălţare atunci când crezi că / sufletul putere nu mai are” (Te iubesc), toate din postura de iubită, soră, mamă sau „suflet chinuit”, în poemul cu același titlu. Suflete rătăcite prin univers, căutând iubirea care să încolțească, fiind uneori împletită cu prietenia, pe care o vede o „vioară” (Gânduri în noapte). Se consideră puternică, în viața care e „un lung șir de NOI începuturi” (Suflete drag). O căutare cosmică, precum Soarele și Luna, (Ne căutăm), cu speranța unei regăsiri, dar poeta conchide: „Dumnezeu va decide”. Printre vorbe multe, duioase sau triste, între-vede răsăritul, asumându-și regretele și amin-tirile, clipele de împreună, dialogul celor doi este aprig și argumentat, însă iertarea și iubirea își dau mâna. O toamnă feerică ne încântă, „Strop de vin pe buze arse / Toamna ne desfată-n cupe” (Un sărut), într-o chemare a sufletelor, în care „COMUNICAREA este cheia / Nu mai fugi pentru nimic / Mai bine vin-o și îmi spune / Mai lasă-mă să te iubesc UN PIC”,… „Ne temem și n-avem curajul / Să fim cinstiţi nici chiar cu noi. / Pentru că una spune gura / Și alta inima din noi. (Teama de iubire) sau fugitiv „Iubire grăbită ca ploaia de vară ” (Iubire grăbită), când un „Te iubesc” spus deschide toate lumile sufletului. Un „Te iubesc" spus azi, face mai mult decât întreaga lume de mâine. Iubiri, vise și dureri, în singurătatea femeii, pe care le vede comori când nu mai ești tânăr. Sărbătorile de iarnă sunt prilej de bucurii, dar și de nostalgii în absența ființei iubite. O luptă cu ea însăși, între minte și inimă, încercând să înlăture prejudecățile și să se bucure de viața frumoasă, „Iubește însăși viaţa și ea te va iubi / Respectă tot ce vine spre tine ne-ncetat. / Vorbește sincer căci totul se întoarce, poţi să știi, / Pentru că tot ce vei emite-n univers / se va întoarce de unde a plecat”… „Păstrează energia și dragostea de viaţă / Iar cei din jur te vor iubi ne condiţionat, activ, / Iar tu de la oricare ce-i bun învaţă / Menţine-ţi siguranţa cu gândul pozitiv” (Gândește pozitiv). În post scriptum, poeta încearcă să arate că scrierea acestui volum este o eliberare a sufle-tului, că iubirea este un medicament al acestuia, iar mărturisirea ei aduce fericire. Aflăm aici că volumul este dedicat doamnei MARIA MIHAI, profesoară de Limba și Litera-tura Română la Școala generală din Comuna Rădulești, Judeţul Ialomiţa, cea care a avut înțelepciunea și empatia necesară de a se apropia de sufletul poetei, cum numai un pedagog adevă-rat o poate face. Iată că autoarea ne pune în fața unei cărți, în care convingerile sale interferă cu ale noastre, într-un dialog tainic, astfel că iubirea triumfă. O poezie confesivă, cu alternanțe între realitate și vis, care ne face să trăim și noi emoțiile autoarei, în situațiile pe care viața i le așterne în cale. Poeta ne învață că a iubi înseamnă a ierta și a dărui. Înseamnă bucurie împărtășită, într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței. Iubirea adevărată eliberează, iar libertatea e și ea o stare de spirit, în fericirea care este acolo unde îți e sufletul, iar libertatea de a alege nu ți-o ia nimeni. Ar trebui să intrăm în viețile celorlalți ca suflete, să căutăm nu jumătăți, ci suflete întregi ca și tine. În iubire realizezi un echilibru stabil între minte și inimă, de sine stătător. O lecție divină care se trăiește, ce ne-a fost dăruită spre a o dărui mai departe. Iubirea adevărată oferă motive de a rămâne în fiecare zi împreună, în lumea asta și în viitoarele. Ce temă frumoasă și-a ales poeta! Cartea este o declarație de iubire adusă vieții, având în vedere că toți suntem aici, pe această planetă, în care căutarea adevărului unic, care ne propulsează spre a învăța o singură lecție, cea a „iubirii”, iar iubirea cheamă iubire. Mulțumim Kessy-Ellys Nycollas! AURELIA RÎNJEA

DESTĂINUIRI ȘI DESTINE - LUCIA STEFFENS Oglindire în izvorul sufletului

Oglindire în izvorul sufletului -prefaţă- O carte, un sanctuar deschis de magia cuvântului spre lumina gândului! Felicitări frumoasă și talentată liră feminină LUCIA STEFFENS! Sufletul omului e asemenea izvorului ce astâmpără setea, setea de cunoaștere lăuntrică prin intermediul cuvântului! Un astfel de suflet se dovedește a fi poeta LUCIA STEFFENS și prin „DESTĂINUIRI ȘI DESTINE” acest atât de sugestiv titlu al volumului său de versuri. Tema predominantă a poemelor ce alcătuiesc acest volum de poezie este iubirea. „Iubirea este viață și dacă îți lipsește iubirea, îți lipsește viața.” afirmă Leo Biscaglia și confirmă Lucia Steffens. Din paleta-i tematică nu lipsește poezia dedicată mamei, patriei, anotimpurilor, sărbătorilor tradiționale, dorului de țară. Iată și câteva titluri: „SFÂNT ESTE CUVÂNTUL”, „DE ZIUA TA MĂICUȚĂ”, SE SCUTURAU ZĂPEZILE”, CÂND SUFLETUL PRIVEȘTE AȘTEPTÂND”, „ADUNĂ AMINTIRI”. Titlurile poartă în ele puterea de sugestie a cuvântului precum și amprenta metaforică. Poezia Luciei Steffens este structurată în vadul ritmicității și al rimelor în versuri de tip clasic. Pe alocuri, poeta utilizează semirima sau abordează versul liber pe care deseori îl intercalează în poezia cu ritm și rimă de diferite tipuri, respectiv, alăturată, încrucișată, îmbrățișată. Versul alb curge în muzicalitatea interioară a poeziei. Avem de-a face cu eul liric feminin, cu accente de s ensibilitate, intuiție și frumusețe, specific feminine. Sub titlul „SFÂNT ESTE CUVÂNTUL”, poeta imaginează un dialog invocând muza: „Prin amintirile trăite vei rămâne muza”. Amintirea idealului de iubire plăsmuit de poetă, este ilustrat de invocația retorică: „Rămâi mereu povestea mea de-acum” Este opțiunea poetei pentru un prezent mereu actual. Conchide cu o expresie metaforică: „ O lacrimă sub geana mea de sărbătoare”. Optează pentru zâmbet ca simbol al iubirii și nu dezamăgire: „Să-mi conturezi iertarea în iubire, /Să nu mai fii mereu dezamăgire”. Cuvântul ca mijloc de exprimare și ca artă prin transfigurare artistică, este chiar cheia comunicării: „Cuvinte cheie căutate în zori de zi/ Să le adaugi printre gândurile toate/ Prin poemul iubirii care încă plânge”. Poemul prinde astfel atributul personificării, mijloc artistic la care de altfel poeta mai recurge pe parcursul demersului său literar. Optează pentru renașterea iubirii din iubire: „Eu mi-oi păstra amintirea noastră/ Într-un cuibar cu multă fericire și tăcere”. Tăcerea fiind și simbolul tainei, își arată sentimentele partenerului. Speră în reînvierea iubirii: „Voi lăsa iubirea agățată pe-o floare/ Ce va răsări din nou la mal de mare.” În lumea poetică a Luciei, apare un interlocutor pe nume Trubadurul, care cu un poem de răspuns sub titlul ,,Lucia”, căreia i-l adresează: „Chiar dacă pierzi timpul petrecut în doi,/ Iubirea mea rămâne curcubeu...” Autorul conștientizează dimensiunea efemeră a timpului și implicit pierderea lui, dar iubirea rămâne în simbolul speranței „curcubeu”. „O TEMPORA, O MORES” învăluie semnificația dictonului latin preocuparea gândului privind trecerea timpului. Asemenea ne încearcă motivul trecerii sentimentelor precum avem revelația regăsirii prin evocarea emoționantă printr-o transfigurare artistică, paletă de metafore. În accepțiunea poetei, un element salvator al amintirii, reactualizează starea de iubire. Tematica iubirii, îndeobște străbătută de poeții clasici, romantici, moderniști, neomoderniști, unii dintre ei cu noi contemporani. Lucia Steffens abordează această străbătută, întregită tematică în stilu-i caracteristic. Ea „ADUNĂ AMINTIRI”. Poezia se vrea o colecție de amintiri cu care să stea de vorbă autoarea, dar în același timp să se elibereze de nuanța dezamăgirilor spre a se întoarce la puritatea specifică începutului zilei: „Mă șterge din păcate de iubire/ Și oferă-mi diminețile- nsorite”. Se pare că poeta crede în recuperarea stărilor sufletești dinaintea dezamăgirii, stări sufletești determinate de momentele zilei. Iată un aspect al zilei invocat în demersul poetic al Luciei Steffens: „Descătușează amurgului dorința/ Învață-mă să zbor și să cobor”. Starea sa sufletească poartă un veșmânt metaforic cu aura politicului din iubire: „învață-mă să zbor/ Mă înveleș-te-n clipe de iubire.” Revelația iubirii rămâne undeva la începutul ei, la primele emoții ce o declanșează. Ea dăinuie doar atâta timp cât nu apar obstacole neașteptate, norii dezamăgirii... De aceea susți-ne poeta: „Și caută iubirea-n zori”. Despărțirea de suferință dă șansă iertări i: , ,Declară-i suferinței despărțire/ Păcatul tău acum să-l ștergi”. Și totuși imploră și amurgul„: Acoperă-mă doar cu sărutări, /Când vine amurgul serii și dorința.” Cultul dragostei de mamă, străbătut poematic de George Coșbuc, Mihai Eminescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Vadim Tudor, Adrian Păunescu, este îmbrățișat și de Lucia Steffens. Sub titlul „DE ZIUA TA, MĂICUȚĂ”, poeta își exprimă durerea sufletească, pe cât de limpede pe atât de adâncă: „Despărțirea doare tare”. Elementele astrale sunt participative: „Vântul urlă pe un deal” De sărbători, lipsa mamei accentuează durerea sufletească a poetei: „Și în loc de Sărbătoare/ Înțeleg că nu te am…” De asemenea „Și natura plânge-afară,/ Printre ploi de amintiri...” Face apel și la credință: „Și mai spun și-o rugăciune,/ Sufletul mă doare tare!” Poeta poartă recunoștință mamei sale, prin versurile sale, care sugerează și înstrăinarea sa în plan geografic: „Mi-ai dat viață și un nume/ Și-un destin în lumea mare!” Poeta imaginează un dialog cu mama sa, aflată dincolo de tăceri: „Crucea tace pe mormânt/Și pământul zace mut...” Sugerează credința potrivit căreia „din pământ suntem și-n pământ vom merge”. Imploră un cuvânt din partea mamei: „Spune-mi mamă un cuvânt, / Cânt de leagăn să ascult!” Ideea că suntem mereu în leagănul sufletesc a l mamei răzbate impresionant în scrierea Luciei Steffens! Destăinuirea iubirii printr-o exprimare limpede: „Te iubesc măicuța mea ” sau apelul la sensul versetului religios: „Veșni-ca ta pomenire” sunt câteva din modalitățile de exprimare a trăirilor sufletești ce aparțin Luciei Steffens, ca și recuperarea din amintiri: „Te culeg din amintiri”. Pentru poeta LUCIA STEFFENS, mama reprezintă suprema valoare și întregul univers: „Cea mai scumpă și mai dragă!/ Și-ți prid dorul în priviri/ T e cuprind cu lumea-ntreagă” Întrebarea retorică: „Mamă, azi de ziua ta.../ Cum o duci în lumi de stea?! surprinde cu un puternic impact emoțional. Motivul zăpezii este prezent în orizontul poetei Lucia Steffens. Sub titlul „Se scutură zăpezile”, construiește o antiteză între răceala zăpezile și căminul călduros, primitor al dragostei. Prima parte a scrierii imaginează un castel: „Se scuturau zăpezile de pe dealuri/ Când noaptea spre lumină dispărea. ” Interesant contrast al consecințelor. De obicei dispariția aduce după sine întunericul, dar în abordarea poetei „noaptea spre lumină dispărea”. „Se scuturau zăpezile de pe munții înalți,/ Uitându-și rostul lor în stânci pătruns.” Un fenomen care lasă urme, asemeni ca și intemperiile sufletești... De subliniat, o paralelă între păsări și om, privind fuga de friguri: „Iar păsările se ascundeau de friguri/ Și se urcau în sus, în sufletul ascuns.”, unde se pare că vor găsi presupusa căldură. În contrast cu frigul de afară, iubiții se bucură de un cămin „cu foc aprins” , la care se încălzesc. Opțiunea pentru iubirea de durată și predominant spirituală e exprimată în aceste versuri cu semirimă alăturată: „Iubirea-n gânduri cu iubiri sublime, Ne doream iubirea-n nemurire” Receptivă la sărbătorile tradiționale, poeta le evocă pe cele din perioada copilăriei înveșmânte în alb. Dar toate acestea au rămas un mit: „Te-am căutat iarnă pe tine,/ În visul meu nu team găsit, / Și rătăcind printre destine, /Am înțeles că ești un mit.” Iată o strofă cantabilă, cu muzicalitatea dată de perfecțiunea ritmicității silabelor ce alcătuiesc cuvintele, alternând numeric nouă cu opt. Strofa poartă amprenta armoniei date și de rima încrucișată. Moș Crăciun înseamnă pentru poetă, copilăria, primăvara vieții: „Și-l rog să-mi fie primăvară/ Să ningă iară-n flori de măr,” Nu uită colindele! În demersul poetic parcurs de Lucia Steffens, se disting cele trei etape ale timpului vieții: dimineața, amiaza și amurgul. Privit astfel, popasul în timp al scriiturii Luciei Steffens, stările ei sufletești sunt etape specifice drumului Soarelui! Invocare cristică în poezia „Te-am căutat”: „Prin cetina de brazi mărunți,/ Crăciunu-n România vine/ Și sus pe crestele din munți,/ Iisus cu tine e, române!” Poeta are în suflet Crăciunul românesc „Cu soarele cald pe masă”, care sugerează căldura sufletească și belșugul. Colindul amintește de locul natal, de casa părintească: „Acest colind din depărtare/ M-aduce la căsuța mea...” Fără prezența umană și iarna e singură pustie: „Unde pierdută pe cărare,/ Stă iarna mea în fulgi de nea!” .Iată aici am întâlnit o rimă interioară care dă o notă în plus muzicalității versului („iarna mea/ fulgi de nea”). „Patria e aducerea aminte a zilelor copilăriei, Locul unde am iubit și am fost iubiți și aerul care nicăieri nu e mai dulce” Așa definea Allecu Russo sentimentele față de patrie în al său inegalabil poem în proză intitulat ,,Cântare României” Trăitoare în Germania, poeta LUCIA STEFFENS își cântă la rându-i dorul de patrie: „Țara mea eu o visez, Cu ochii-mi visători,” Am asistat și eu la un moment emoționant când Lucia Steffens se afla pe pământul natal al României, țara noastră natală. La ridicarea tricolorului, ca și la atingerea lui m-am oglindit în lacrimile din ochii poetei! În poeziile Luciei Steffens predomină lumina și culoarea. O cromatică sugestivă ia forma sufletului îndrăgostit. Poemul ,,DIMINEȚI SENINE” vine să confirme această stare de spirit: ,,Am să-ți trimit un răsărit de soare/În diminețile virgine de iubire” Potrivit propriei afirmații, poeta desparte întunericul de lumină: ,,Am despletit întuneric de lumină” . Existența durerii e inevitabilă: „Am scris în cartea mea durere, Din clipe petrecute î mpre - ună”. Constatarea decalajului dintre iubirea plăsmuită de vis și datul real o dezamăgește pe poetă: „Eu te-am văzut ca pe un înger, Bărbat cu sute de păcate.” Din „Iubirea ce ningea prin lacrimi” a devenit „buchet de lacrimi” în sufletul poetei. Astfel, cum deseori se întâmplă sufletul dezamăgit e îndurerat când: „Se nasc povești durute-n noi,/ Când visele s-au pierdut în nopți” Și mai spune poeta: „Prin lacune am pierdut speranțe” „Și drum spre vise ferecate... ” Anotimpul așteptărilor poetei rămâne predominant Primăvara, simbol al zorilor iubirii: „ Ți-aștern pe brațul înse -rării, /Covor țesut din flori de primăvară ” Poeta își scrie iubirea „pe- o floare/ Învolburând iubireadevărată”, ca apoi metaforic să afirme: „Și să cobor pe-o lacrimă de rouă”. Aspirația poetică se identifică cu universul: „M-am ridicat din zări albastre” Dacă tot „Ochii sunt oglinda sufletului” iată că și Lucia Steffens îi citește: „Și ți-am privit în ochi iubirea,/ Ce strălucea pe-o geană,/ Oglindită într-un val de mare .” Întâlnim în această formulare o grăitoare imagine vizuală, picturală. Speranța poartă fidelitatea căpitanului de vas și este ultima care părăsește vasul, viața. Când speranța dispare, lumina sufletească ne părăsește: „Și am pierdut speranțe-n zori/ Pe cerul azuriu de soare.../ Când soarele apune peste noi/ În nopțile târzii astrale...” Dar optimismul n-o părăsește pe poeta LUCIA STEFFENS: „Așteptând în fiecare clipă” să poată „zâmbi în zori de zi”. Destăinuirile Luciei Steffens sunt destine sufletești. Sunteți așteptați și voi, dragi cititori, la o regăsire sufletească în zâmbetul și lacrima cuvântului poetei LUCIA STEFENS! Să vă bucurați de oglindire în izvorul sufletului citind cartea sa „DESTĂINUIRI ȘI DESTINE”! ANA MUNTEANU DRĂGHICI Scriitoare, LIGA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA ,,Poezia nu este o concurență și nici un clasament, ci o reve - lație și un univers. Universul poate fi descoperit în propria inimă sau în inima altora.” Nichita Stănescu Pornind de la titlul volumului de poezii „DESTĂINUIRI ȘI DESTINE” autoarea ne conduce în lumea iubirii. Iubire trăită, dorită, pasională, înșelătoare, împlinită... toate formele iubirii, uneori pășind timid prin cețurile mistice. Ce poate fi mai frumos decât iubirea? Cu toții ne-o dorim! Nu are vârstă, nici timp, nici anotimp. Scrie cu pasiunea care să exprime trăirile momentului, ajungând la sufletul cititorilor. Nu ai cum să nu te regăsești în unele dintre versurile citite. ,,Iubirea este și boală și leac! Cea mai frumoasă boală! Să ne îmbolnăvim de ea!” Citind acest volum ne ajută să ieșim din cotidianul tern și apăsător, cunoscând sufletul autoarei. Maria Nagy