GÂND HOINAR - KESSY-ELLYS NYCOLLAS VERSURI

O LECȚIE DE ÎNȚELEPCIUNE Cu un titlu ademenitor, GÂND HOINAR, poeta ne invită în universul ei, pe aripile gândului, spre a căuta ce a pierdut, ce în viață a durut-o: „Speranțe, doruri și dureri” (Gând hoinar). Jocul zorilor ne acaparează într-o îngemănare între „profan cu divin”, cu un binecuvântat salut al dimineții. Uneori timpul face popas să mângâie sufletele îndurerate. Într-un Zbor lin, iubirea ei prinde aripi, iar un sărut o urmărește, rămas undeva în picăturile de ploaie ale unei toamne. Când îi este dor, își adună amintirile amestecate cu „taifunul de culori” (Când îmi e dor) ale anotimpului. Desculță prin gânduri, pășește încet, să nu-și trezească visul. Se privește în oglindă, rememorându-și tinerețea pe care o poartă în suflet, cât și nunta lor. Ploaia îi este confidentă, vântul sau nucul de la poartă, stelele, cumpăna de fântână sau un greieraș ce cântă, însă ea își găsește alinare în resemnare și uitare. Îi cere iertare lui Dumnezeu, că a iubit cândva, pe cine nu trebuia. Întâlnim în volum și reflecții profunde asupra naturii, asupra vieții: „Murim și-nflorim mereu / Așa cum vrea Dumnezeu” (Flori de crin). Sentimentele și le transpune în carte, în cuvinte, pe care le plantează pentru a rămâne vii. Oscilează între resemnare și vis și ar vrea să reînvie dragostea de altădată. În ciuda tuturor dezamăgirilor și regretelor, ea scrie, găsindu-și așa liniștea sufletului și făcând pace cu trecutul. Flori de nufăr, de iasomie, de mărgăritare, de măr, de crini, licăr de lună, creează un Edem ademenitor. Coboară în rugăciune cu mintea și inima, rugându-se lui Dumnezeu și pentru cel pe care l-a iubit și a dezamăgit-o. Își acceptă destinul, cu iubirea ca un foc de paie, o iubire adevărată, oferită necondiționat, dar care nu a fost prețuită, o iubire care acum „Agonizează-n răsăritul asfințit” (Cu tine). Poeta se aseamănă cu Luna, care tainic își păstrează iubirea ei pentru Soare. Ea are Un suflet împovărat, cu „doru-n suflet arestat / Precum un soare printre nori”. Retrăiește iubirea, iar durerea o îneacă în poeme. Se adresează direct lui Dumnezeu: „Ce e iubirea asta Doamne / Atâția ani te-am întrebat / Când se trezește, când adoarme / Dar bântuie neîncetat” (Ce e iubirea). În urma iubirii a rămas „Un gând rebel straniu sihastru” (Ai plecat...) Poeta frumos țese dorurile în versuri, iar sufletul o îndeamnă: M-aș face vânt ... „M-aș transforma în soare orbitor” … „M-aș face apoi un val de mare învolburat” ... „M-aș face ploaie să îți pot spăla / Din sufletu-obosit durerea grea” sau ar vrea să fie „un fluture” ... „o gărgăriță” ... „un vânt de vară”... „o biată ființă / Care-n taină te iubește” (În zori). „Sunt doar o frunză pe un ram / Sau poate o floare într-un geam” (Sunt). Un foc încă nestins îi mistuie ființa, în „timpul înverzit” și anotimpurile repetitive. Înspăimântată de realitatea contemporană crudă, în care sufletele oamenilor sunt mutilate de mișei, se retrage în sine prin scris, găsește refugiu în poezie, se simte „vânt”, „râu ce curge”, „foc ce arde” sau „soare singuratic” (Mă întreb ce sunt). E toamnă în lume, o toamnă cu iubiri pierdute (E prea târziu). Cu crezul curat, într-o lume austeră în cele ale sufletului, poeta își poartă cu demnitate iubirile și destinul. Gândurile-i colindă Universul, scrie scrisori lui Moș Crăciun să îi aducă iubitul, este ancorată între lumi, vorbind cu îngerii. Iubirea pentru ea a rămas o poveste care doare, pe care o scrie și o rescrie singură, o muză pentru poezie. Se simte recunoscătoare că a cunoscut iubirea, pe care a trăit-o amplu. Fără iubire, viața i-ar fi fost precum o „carte fără prefață” (Fără iubirea ta). Este conștientă că iubirea o locuiește, iar „în cuvânt pune iubire” (Rugă). Reîntâlnirea lor era scrisă de sus, dar ea le aduce conștientizare, într-o „toamnă a revederii” (Ne vom vedea). Printre Stihiile nopții, poeta vrea pace și liniște pe pământ. Readuce în prezent emoționante clipe ale copilăriei, trăite în Bărăgan. Motivul gării revine, anunțând reîntâlnirea, dar pentru scurt timp, fiecare continuându-și drumul ales. Deși sunt lucruri care nu le înțelege, ea le acceptă și coboară în rugăciune, rugându-se pentru amândoi. Iubitul îi este „înger dintr-un vis”... „Poemul meu cel veșnic scris”... „sărutul florilor”... „vântul cald și liniștit”... „zefirul serilor”... „raza caldă de senin / Speranța anilor ce vin”... „Ești dăruit de Dumnezeu” (Iubitul meu). Deși trăiește într-o Lume rea, ea mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce i s-a dat. Frumos conchide poeta: „Viața are multe căi și lecții ne dă mereu. / Dar să nu uităm că alături ne este doar Dumnezeu”. Un volum confesiv, plin de trăiri și stări de spirit, presărat și cu construcții estetice din cuvinte, care ne surprind în mod plăcut: „gânduri brumate” (Când îmi e dor), „streașină de minte” (Te privesc), „gara unui suflet visător” (Între pământ și cer), „cuvinte poleite” (Dureri), „poiana dorului” (În balcon). O scriere în vers clasic, cu rimă pereche sau încrucișată, cu o muzicalitate intrinsecă, toate într-un stil propriu, în care o recunoaștem pe poetă. Cartea este scrisă de un suflet care intră în rezonanță cu frumosul, cu emoția unui sărut, cu taina rugăciunii. Aceasta, iată că vine în acest volum, cu o temă pe care noi oamenii o ignorăm. Când dăruim iubire, trebuie să o facem necondiționat, bucuroși că am putut să o dăruim, dar ea trebuie să dăinuiască acolo, în pace și iertare, cu tot ceea ce a fost și va rămâne. Să ne simțim binecuvântați de frumosul trăit și convinși că acolo unde fiecare a dăruit din sufletul său, Dumnezeu va pune în loc mai multă iubire, în forma hotărâtă de Acesta. Să binecuvântăm persoanele care au făcut parte din viața noastră, alături de care am trăit momente frumoase, să facem pace cu trecutul, să iertăm, pentru că numai așa vom putea merge mai departe frumoși și curați, demni, după chip și asemănare cu Dumnezeu. Iubirea cunoaște dimensiuni pe care rațiunea nu le înțelege. Nu te întreabă când vine. Cine nu a iubit, a trăit degeaba. Cine a iubit, înțelege suferința din dragoste, care te face mai bun. De fapt, două mari iubiri ne definesc existența: iubirea de Dumnezeu și iubirea pământeană. Între ele, scriitoarea KESSY ELLYS NYCHOLLAS își așează poezia, privind cu un ochi în icoana timpului și cu unul în cea a sufletului. Și eu m-am simțit un Gând hoinar, lecturând cartea, un periplu prin sufletul poetei, alternând între oniric și real, care ne invită la reflecții în care ne recunoaștem sau din care avem ce învăța. Învățăm de fapt din propriile lecții sau ale altora, pe care Creatorul ni-i aduce în cale, dar modul de a aborda lecțiile este esențial. De fapt, Dumnezeu îți dă tema mai întâi, te lasă s-o înveți singur, apoi îți trimite pe cineva să ți-o explice. Cu siguranță această carte este o lecție de viață pe care autoarea ne-o oferă cu atâta har și dăruire! Volumul este de fapt un manifest al iubirii, făcut din ipostaza pământeană. Îi mulțumim poetei KESSY ELLYS NYCHOLLAS pentru această nouă abordare a vieții, o felicităm, iar pe dumneavoastră dragi cititori, vă invit la o lectură care vă aduce multă regăsire și pace în suflet! AURELIA RÎNJEA Membru al World Poets Association România Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română